privește cerul…

Momentul ăla-n care toată lumea așteaptă să spui ceva cu-adevărat important după ce ai rostit ultima ta idee deșteaptă... Nu-ți rămâne acum decât să-l citezi pe Kant... Ar fi bun-o minune, dar nicio rugăciune nu conține vreo instrucțiune despre vreo slăbiciune... Momentul ăla-n care te pierzi în clișee vorbind despre vreme cu un om important. O mie de cârcei ți se-nconvoaie-n în creier, gândul că asta ar putea fi tot e paralizant... E plină lumea de pioni, de gentilomi și majordomi, chivernisiți și nevoiași, provinciali sau din oraș, e plină lumea de timizi, de umaniști și androizi, toți diferiți și toți la fel din China până la Bruxelles, despărțiți câteodată doar de-o clipă de tăcere, despărțiți de-o clipă de stânjenitoare tăcere… Momentul ăla-n care întâlnești privirea iubirii vieții tale cu care n-ai schimbat un cuvânt și te uiți imediat altundeva, și nu te pierzi cu firea, dar ocazia ta a cam intrat în pământ...

Noaptea mă plimb pe străzi rătăcite, în bezna misterelor noastre, mă-ntind peste pietre de caldarâm și-ncep să-mi închipui contraste... Siluete ascunse-ntre umbre îmi sorb încet oboseala din oase, am vise ciudate, plutesc prin văzduh, dar viața tot a glod îmi miroase... Câteodată mă-ntreb pe unde-oi mai fi? Oi mai semăna vreun pic cu mine? Oi mai cânta pe stradă prin orașe pustii? Oi mai dansa ascuns în mulțime? Buzunarele-s pline de pietre și colb și lacrimi abandonate, am arbori în suflet și-n cap rădăcini ce se-ntind către cer disperate... Fantoma speranței se plimbă prin parc pe aleile indiferenței, alungat sunt de oameni, lătrat sunt de câini, la marginea nonexistenței. Câteodată mă-ntreb pe unde-oi mai fi? Oi mai semăna vreun pic cu mine? Oi mai cânta pe stradă prin orașe pustii? Oi mai dansa ascuns în mulțime? După cum vezi, eu sunt neschimbat - un hoinar prin lumea largă, un călător pierdut pe-un drumeag, un titirez ce se-nvârte pe-o hartă...

Minți înecate-n gânduri și-o cafea mirosind a soare înota o sută de mii de kilometri-ntr-o clipă fără ca tu să știi... O dimineață banală, fără minuni, la știri se-nvârteau stoluri de minciuni, dar nu conta, oamenii-s frumoși, spuneai, chiar și așa... Dorul naște vise, imitând clipe ideale, ca și când totu-ar fi perfect, ne-am putea privi în ochi fără vreun secret, bucurându-ne de tot... Ochii tăi imenși, deschiși ca o carte, mereu împietriți cu gândul departe… abia ne vorbeam, îmbrăcați în bezna de care încă fugeam... Rostogoleam ore peste zi, fără nicio țintă, ca niște copii acum o sută de ani într-o cafenea de pe Lipscani...

Mie îmi place să fie veselie, viața oricum e-o comedie chiar și-atunci când n-ai noroc… E-o loterie plină de haz și ironie, de necazuri și griji și nebunie, perfidă, dar frumoasă foc... Pământul cu luna dansează în sincron cu al nostru tangou - un mire rotind o mireasă când vechiul devine iar nou... Ne ținem cu toții de-o ață, degeaba ne credem eterni, ziua de mâine e-n ceață și pentru șefi și pentru subalterni... Unii adună avere să aibă cu ce se-ngropa, alții consumă plăcere pe datorie până or crăpa... Pahare ciocnite de soartă până la fund se golesc, timpul pe nimeni nu iartă, secundele nu se-nmulțesc... Râzi acum cât mai e de râs, cât nu e de plâns, cât e așa cum vrei tu să fie!

În fiecare zi îmi bați la ușă și fugi, lasă că știu eu că tu ești... Îți place să mă vezi uitându-mă-ncet după colț... de ce nu intri să stăm la povești? Te văd printre oameni pe străzi, în mijloc de zi - un zâmbet acolo, o privire aici... Îți place să te-ascunzi, să râzi de mine-ntorcând lumea pe dos în travesti. Așteptând să apari un cântec ți-am scris. ți l-oi fredona vreodată-ntr-un vis... E greu de pus în cuvinte, când prieteni se duc e ciudat. mintea mea mă tot minte că nimic nu e adevărat... Ai devenit peste noapte un subiect delicat, șoptit pe la colțuri, bârfit la un pahar. Absența naște legende, să-mi țină de urât și țărmul e un basm pentru un marinar... Și doare ca dracu', și știu că n-am de ales, pământul se-nvârte indiferent și lumea învață să uite destul de ușor - ce-a fost a fost, prezentu-i prezent...

Zac amorțit pe o bancă din gară, sub stele. Am oase-nghețate și n-am bani de bilet, nici de cafele... Pe drumuri, prin lume… Nașul m-a condamnat la peron fără milă. M-a prins fumând ascuns în closet o feștilă... Oricum nu am unde mă duce, nimeni nu m-așteaptă pe peronul altei gări... Cine are timp de atâtea reguli? Eu nu prea... Viața e scurtă și noi trecem zâmbind pe lângă ea... Șeful de post zice că peronul nu-i adăpost... Nu-i prima oară când dorm pe pământ, afară… Ce dacă omenirea s-a civilizat, eu sunt tot o fiară...

Am două mii de ani de pretenții, sunt nemulțumit de istorie, dar n-o să-mi pun acum chiloții peste pantaloni... Prin dulapuri se ascund dizidenții, depresivi dup-o falsă victorie, minciuna e o sirenă ce cântă pentru afoni... Sunt obosit, știu că ți-am spus că-s fericit, ei bine, nu-s... Niciodată nimeni nu e de vină - mijloacele scuză oare scopul? Hei, barman, te rog, un sirop cu venin, dar vezi să fie fără cofeină, hai mai repede, că vine potopul, iar eu nu știu să-not decât în bazin... Zâmbetele tale sunt acide, ale mele sunt pură rutină, între noi crește-ncet un mare zid chinezesc. Tu noaptea visezi piramide, eu am o insomnie cretină, n-am parte nici măcar de-un palat brâncovenesc...

Țara asta e o poveste-n care Făt Frumos e un pic prea timid, iar Zmeul nu poate să facă nicio flotare... Umblă vorba că Ileana Cosânzeana s-a-ncurcat c-un fermecător bunic și-acum face plajă doar la Copacabana... S-avem pardon, am avut și ghinion, ereditar avem o gaură în buzunar, dar progresăm, încet încet toți emigrăm, mai bine venetici decât argați la bolșevici... Țara asta e o comedie neagră, pinocchio jură că în viața lui n-a mințit, dar nasu-i dă o tură de glob și-n fund îl înțeapă... Hamsterul e rege peste animale, zâmbetul său provoacă fiori, iar leul nu spune nici miau în fața măriei sale... Țara asta e o tragedie greacă, nimeni nu scapă viu la final, dar încă suntem naivi și credem c-o să ne treacă. Să fim sănătoși, ce nevoie-avem de Feți Frumoși? Dar ce mă fac eu dacă nu vreau să plec teleleu departe de casă? Învăț să zâmbesc iar diseară mă duc la protest…

Odată, de mult, construiam un castel de nisip pe malul unui val, fără nici o grijă pe lume, la ani lumină de lacrima primului rid, de firele albe ce păreau atunci ficțiune... Încet-încet, vrem nu vrem, îmbătrânim, degeaba înjurăm și bombănim, discret, indiferentul metronom ne strecoară-n mână un baston... Încet-încet, oricât de mult ne-mpotrivim, oricât ne-am strădui ne rablagim, bilet de-ntors nu este în meniu, sper să-mi termin cântecelul viu... Oricine are mai mult de douăzeci de ani a început deja să se descompună, la treizeci ești la fel de expirat ca Adam, după care n-are rost să-ți mai spun - ești un fel de legumă... Un colț de ochi are fix trei dâre de râs, fruntea se miră mereu de câte o știre, firele albe buchete-buchete s-au strâns, viața se transformă încet într-o amintire... Propun să nu ajungem niște triști - ce-ar fi să ne comportăm de parc-am fi turiști? Să luăm de păr destinul ăsta fatal și să-l transformăm într-un carnaval!

Pe podea sunt firimituri de cuvinte spuse de fantome ce miros a noi, ieri, vag, plagiator. Umbre se rotesc fără veșminte prin camere mânjite de-amintire - vin, ruj, dans ispititor. Perna mea începe iar să uite ce formă i-au lăsat visele-n dungă. Duş, cafea, trafic necruţător. Pauze de câteva minute, vorbe aruncate la-ntâmplare, fum, job, bârfă, viitor. Într-o paralelă lume, o umbrelă se-apleacă-ncet peste-un şezlong, strecurând lumină dintr-o zi senină, când apa clocoteşte-n bong... Viaţa flutură batiste pe peroane, dar vagoanele sunt pline de cuşete. Cuib, ţel, vise, Pavlov Ivan. Zilele-mi sunt pline de slogane, nopţile de întrebări stupide - Când? Cum? Cine? Simultan. Nu mă pot feri de-alienare, zilnic fac grimase în oglindă - râd, plâng, tremur, măscărici. Şi creditele-mi ţipă-n buzunare, îmi las timpanele mereu la uşă, n-am, n-ai, nu e, nu-s aici...

Un capăt de hârtie și două mâini inventează o lume, împăturind oceane, dislocând meridiane fără nume... Cocorii dorm pe-un raft uitat încurcându-se-n vise cu gust de celuloză și cerneală dintr-o proză ce se-nvechise... Secunde se desfac în zile cât un veac, în nopți mâncate de insomnii... Cuvinte se-mpletesc din gânduri ce-amețesc, din tot ce nu-mi pot aminti... Întreaga hart-a lumii s-a transformat într-o insulă pustie pe oceanul de podele cu covoare-n picățele de hârtie... Scrisori netrimise, transformate în flori, zac buchete pe masă. N-ai să știi vreodată că nu ești doar o biată cenușăreasă...

Într-o lume fără timp aș fi o sclipire într-un ochi anonim pe vecie, nimic mai mult. O clipă de-aș putea să primesc în zâmbet să mă desăvârșesc... Într-o lume fără vorbe aș fi o tăcere care ar zâmbi pentru-o clipă, nimic mai mult. O literă de-aș putea să îmbrac, în sunet să mă dilat... Într-o lume fără tine aș fi o fantomă care ar rosti o silabă, nimic mai mult…