Aventuri prin Apuseni

23 iulie

În Apuseni am fost o singură dată, acum vreo zece ani, şi dincolo de faptul că n-am să uit niciodată imaginile de basm pe care le-am văzut, amintirile nu sunt prea plăcute. Am ieşit destul de şifonat din excursia aia, iar indexul de la mâna dreaptă şi mai şi. Astăzi am refăcut o parte din traseul de atunci. Întâi am fost la Groapa Ruginoasă, o privelişte destul de interesantă la care se ajunge în vreo 20 de minute de mers de la şosea (nu în 50 cum scrie pe indicator).
 
Groapa Ruginoasa
 
Apoi am vizitat Peştera Urşilor alături de vreo treizeci de copii, cu un ghid care vorăbea ca Fuego cânâd îşi dă ochii pesăte cap. E interesant că poţi spune ce muzică ascultă unii în funcţie de cum vorbesc. Peştera în sine e o minunăţie, aproape că îţi faci scenarii despre cum au aşezat ceva băieţi deştepţi acele stalagmite monumentale acolo ca să păcălească turiştii să plătească intrare.
 
Pestera Ursilor
 
Apoi am urcat cu maşina pe noul drum (impecabil) spre Padiş făcut cu fonduri europene. În scurt timp am ajuns în zona cu trasee şi am făcut dreapta spre Cetăţile Ponorului pe un drum forestier cu mii de gropi. Am lăsat maşina la intrarea în traseu. O oră mai târziu eram în faţa arcadei uriaşe ce aduce cu intrarea unei catedrale şi ne minunam. Ne-am continuat drumul prin cele patru balcoane ameţitoare de deasupra. În două ore eram înapoi la maşină. O tură scurtă, de încălzire.
 
Cetatile ponorului
 
Balcoane
 
Cabana în care ne-am cazat îmi aduce aminte iarăşi de excursia trecută. Era zăpadă mare atunci şi abia după două zile am constatat că suntem singurii tâmpiţi (în afară de pădurar) care s-au aventurat pe munte pe vremea aceea. Începuse să ningă iar când am ajuns în faţa cabanei, care după ce ne ademenise cu reclame cum că ar fi non stop, acum avea un mare lacăt pe uşă. Era pe înserat, noi eram zgribuliţi şi morţi de oboseală şi tocmai constatasem că nu avem unde să dormim. Noroc că era un gemuleţ întredeschis la mansardă. M-am căţărat în balconul de la etajul 1 folosindu-mă de mormanul de zăpadă din faţă, apoi, cu picioarele pe balustradă, pe gemuleţul cu pricina, după care am coborât la parter, unde am deschis un geam de la bucătărie. Pe acolo a intrat Oigăn (celălalt tâmpit) cu bagajele. Ne-am instalat în singura cameră deschisă şi am făcut un foc în sobă. A doua zi am şters-o englezeşte, încercând pe cât posibil să lăsăm la fel cum am găsit. Acum stau cu Sergiu într-una din camerele de la mansardă, cu un geam uriaş deasupra. Păcat că e înnorat.
 
24 iulie

Astăzi a fost ziua cea mai lungă din excursia asta. Întâi am fost la Avenul Borţig, o groapă spectaculoasă.
 
Avenul Bortig
 
Apoi pe Cheile Galbenei, pe care acum zece ani n-am putut să le facem din cauza apei crescute. Peisajele te lasă cu gura căscată, nicio poză de pe lumea asta n-o să îţi poată arăta ce e acolo. Tehnic sunt vreo două pasaje mai tricky, dar pot fi evitate prin apă. Mai bine picioare murate decât mâini rupte. A fost şi mai interesant că imediat ce am intrat pe chei a început ploaia. Nu că stânca n-ar fi fost deja transpirată…
 
Cheile Galbenei 1
 
Cheile Galbenei 2
 
Am urcat apoi prin Poiana Florilor către Peştera Focul Viu, ceea ce nu vă sfătuiesc să faceţi, e un urcuş lung şi obositor care poate fi evitat, sunt alte trasee mult mai uşoare care duc acolo. În peşteră erau o grămadă de puştani străini, care săriseră peste balustradă să pună mâna pe gheţar. Bineînţeles că e interzis, dar paragina în care se găsesc treptele şi balconaşul de lemn arată că nu te vede nimeni, aşa că de ce nu? Am făcut şi eu cu Oigăn asta acum zece ani. De altfel atunci am şi văzut minunea – soarele a pătruns prin fereastra de deasupra şi gheţarul (care pe atunci era mult mai mare) a căpătat o culoare rozalie. Acum era prea înnorat pentru astfel de excentricităţi.
 
Focul viu
 
De la Focul Viu am ajuns repede la Pietrele Galbenei, unde era în sfârşit semnal de telefon şi net. Ce să mai vorbim de peisaj…
 
Pietrele galbenei
 
Am ajuns înapoi la cabană după opt ore de traseu, plini de noroi şi cu un zâmbet tâmp pe faţă.
 
25 iulie

Azi ne-am trezit destul de în formă, în ciuda turei lungi de ieri. Am un pic de febră musculară la picioare, cât să-mi aduc aminte pe unde am umblat.

Am luat-o din nou cu maşina spre Cetăţile Rădesei. Iarăşi drum forestier, parcă mai îngrijit ca celălalt. Începutul traseului e superb, trece prin peştera cu pricina, ceea ce noi nu ştiam. Ne lăsasem frontalele în maşină, aşa că ne-am folosit telefoanele. Sunt câteva săritori cu cablu, nimic greu, le-am făcut cu o singură mână, cealaltă fiind ocupată cu iluminatul, dar am văzut ceva copii care se rugau de părinţi să se întoarcă că nu pot continua. Anyway, peştera iese într-un canion superb, lat de vreun metru, prin care curge Someşul Cald. Iarăşi, nimic complicat, apa e foarte mică, iar pe alocuri sunt ceva buşteni ajutători cu şanţuri săpate pentru picioare.
 
Cetatile Radesei
 
La ieşirea din canion traseul face o super buclă prin împrejurimi. Indicatoarele sunt destul de confuze, din câte am înţeles în mod normal se continuă prin dreapta. Noi, bineînţeles, am luat-o prin stânga.

Am dat de tot felul de grupuri, majoritatea de turişti străini, unii dintre ei în vârstă, care se mişcau mai greu, dar se mişcau. Nu cred că maică-mea ar fi în stare să urce pe acolo.

Prin stânga se ajunge iar la un balcon, de unde priveliştea e destul de faină. Mai departe devine destul de monoton peisajul, aşa că ne-am decis să ne întoarcem. Oricum mai aveam un drum de făcut, trebuia pe seară să fim în Cluj. Ajunsesem deja la Cheile Someşului Cald, eram pe cărarea de deasupra, povesteam ceva, când Sergiu a dispărut brusc din raza mea vizuală. Călcase pe o rădăcină destul de solidă, dar care i se rupsese sub tălpi. L-am auzit rostogolindu-se o grămadă şi apoi prăbuşindu-se în râu. A scos un geamăt de parcă ar fi primit un pumn în stomac. Uitându-mă peste margine l-am văzut la vreo zece metri mai jos întins pe pietre. Stătea cu capul sprijinit pe unul din antebraţe, cu faţa în jos. L-am strigat de vreo două ori şi nu mi-a răspuns. Am simţit cum mi se scurge tot sângele din creier. L-am mai strigat odată. A ridicat un pic capul şi a scos un mormăit. L-am întrebat dacă poate să respire. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, o luasem deja la goană pe cărare, mai-mai să-mi rup şi eu vreun picior. Am ajuns la el călcând prin apă şi l-am ajutat să se ridice în capul oaselor. Respira destul de anevoios şi vorbea greu din cauza asta. I-am tras rucsacul din spate. Telefonul meu era într-unul din buzunare, l-am căutat ca să sun la salvamont. Din păcate apa pătrunsese peste tot, inclusiv în buzunarul cu pricina. Culmea e că telefonul funcţiona, touch-ul în schimb era mort. Între timp au apărut două grupuri de oameni, unii cu care tocmai ne văzusem cu cinci minute în urmă pe traseul de întoarcere şi alţii noi, venind dinspre peşteră. Le-am povestit în două cuvinte ce s-a întâmplat. Şi-au scos telefoanele şi au încercat să sune ei, însă nu era niciun fel de semnal. Sergiu a zis că încearcă să meargă singur să vadă dacă poate. Aparent nu avea nimic rupt, poate vreo coastă, dar nici asta nu era sigur. L-am ajutat să se ridice şi i-am dat beţele de drumeţie. A făcut câţiva paşi gemând de durere, dar a zis că ar putea continua.

Şontâc-şontâc, în vreo două ore am ajuns la maşină. N-am mai luat-o prin peşteră de data asta, există un traseu de ocolire destul de uşor pe deasupra. Unul din oamenii cu care ne întâlnisem pe drum chemase deja salvamontul. Cât am stat să-i aşteptăm, m-am apucat să caut nu ştiu ce prin portbagaj şi am reuşit performanţa să închid cheia înăuntru, ca în filmele cu proşti. Sergiu stătea ţeapăn, pe scaunul din dreapta de data asta, şi îmi dădea indicaţii cum să scot bancheta. Ploua cu spume şi eu mă tot învârteam în jurul maşinii. N-a fost foarte complicat până la urmă, dar cred că tovarăşii de la Dacia ar trebui să-şi revizuiască niţel ideile (probabil că deja au făcut-o, n-aş avea de unde să ştiu), portbagajul ar trebui să se poată deschide şi fără cheie. La puţin timp după ce am rezolvat problema, a apărut şi echipa de la salvamont, formată din trei oameni şi doi puşti, probabil învăţăcei. După ce i-au pansat rănile lui Sergiu, ne-au trimis la spitalul din Beiuş să facem radiografii. Drumul a fost destul de nasol, gemea săracul la fiecare groapă mai serioasă, iar mai târziu, când am ajuns pe şoseaua de care vorbeam mai devreme, trebuia să pun frână la fiecare curbă, că îl dureau toate cele.

La spital am stat o grămadă să-l aşteptăm pe doctor. A apărut într-un final super relaxat, de parcă nimic nu era în neregulă, şi i-a făcut două radiografii. După ce a tras concluziile, mi-am dat seama cu cine cânt eu. Zee Iron Man, Sergiu Mitrofan, zis şi 6fingers sau Fingerică de la Severin. Nici un oscior rupt.
 
Beius