Câteva impresii de pe șantierul Big Build de la Cumpăna

 
“Îmi place să lucrez cu mâinile și să dau ceva înapoi comunității, să-i ajut pe oamenii mai puțin norocoși” îmi spune Gordon, un californian de 67 de ani care a venit să facă voluntariat în Cumpăna, o comună din apropierea Constanței, pe șantierul organizat de Habitat for Humanity. Stăm în cortul mare și alb care ține loc de sală de mese, el să-și mai tragă sufletul, eu să-mi adun gândurile, sperând că într-un final am să înțeleg de ce te-ai duce pe banii tăi să construiești case pentru niște oameni pe care nu i-ai văzut niciodată. La Big Build (așa se numesc șantierele Habitat-ului) voluntarii își plătesc toate cheltuielile, apelează la strângeri de fonduri online, ba chiar donează pentru oamenii pe care urmează să-i ajute, necerând în schimb nimic, mulțumindu-se cu liniștea lor sufletească și cu prieteniile care se nasc pe șantier. Gordon face asta de 25 de ani, iar în California grupul de voluntari din care face parte se ridică la 120 de oameni, majoritatea pensionari. E mirat de numărul mare de români prezenți pe șantier, înțeleg că în alte părți ale lumii nu se întâmplă chiar așa, din câte îmi dau seama mulți dintre occidentali își aleg un loc în care să-și facă vacanța și includ săptămâna de construit în perioada respectivă. La Cumpăna sunt 28 de americani și 4 nemți, restul până la 240 fiind conaționali. Povestim despre originile organizației, care sunt strâns legate de biserică (în multe părți din State ziua de lucru încă începe cu o rugăciune) și nu mă pot abține să nu fac o comparație cu șmecherașii în sutane de pe la noi, care se gândesc doar cum pot să mai stoarcă un ban public pentru a-și vedea grandomania devenind realitate. Ne strângem mâinile și ne vedem fiecare de ale lui, eu de fotografie, el de construcție, dar pe parcursul zilei ne tot întâlnim în jurul zidurilor de lemn care astăzi au ajuns la capitolul tencuială și ne zâmbim ca doi vechi prieteni.

 
Dau o tură în jurul celor patru duplexuri și îmi dau seama că nu mi-am consumat dilema. Cum naiba să plătești ca să mergi să muncești pentru niște necunoscuți? În orele ce urmează, iau la întrebări pe toată lumea, dar răspunsul nu pare a se formula. Majoritatea îmi spun că le place să lucreze cu propriile mâini și că lumea ar fi mai ok dacă am învăța să ne ajutăm unii pe alții. Asta pare destul de vag din punctul meu de vedere, mi se pare că ar trebui să existe un motiv mai bine întemeiat. 

 
Plec spre hotel, iar cu mine vin și câteva fete din Habitat, inclusiv Ana, pe care am cunoscut-o anul trecut la Bacău, fix în aceleași împrejurări. Drumul durează vreo jumătate de oră, așa că putem schimba câteva impresii. Ascultăm (ce altceva decât) Damien Rice, iar Ana îmi povestește despre drama corporatiștilor care lucrează în birou toată ziua, nevăzând niciodată un produs fizic al muncii lor și despre niște cazuri speciale cu oameni care au trăit pe străzi o perioadă (asta însemnând câțiva ani, nu așa, o lună-două), au fost ajutați la un moment dat să iasă din impas de niște necunoscuți și acum vin la acțiunile Habitat-ului, dorind să-i ajute la rândul lor pe alții. Asta chiar pot înțelege, dar din cei 240 de voluntari nu păreau să fie prea mulți nici corporatiști, nici foști homeless… Îmi spune de voluntariatul de la maternitate, de oamenii care se duc să țină copiii abandonați în brațe, să îi facă să treacă mai ușor peste gaura neagră a inconștienței și/sau sărăciei unor mame fugare. Râde de mine că nu înțeleg cum se poate abandona un copil la maternitate. Pe ce lume oi trăi? Bula asta clar are pereții mai groși decât credeam. 

 
Seara e cina festivă, ultima din tura de anul ăsta, iar ai mei bloggeri cu care am venit în tabăra de fotografie au plecat cu toții, unii spre Webstock, alții spre familii, eu rămânând singurul reprezentant al găștii. Am condus prea mult și am dormit prea puțin săptămâna asta, așa că mai stau un pic pe loc și cu ocazia asta mai cunosc oameni. Mă așez la masă cu Ana și Andrei, un tip cu care am tot vorbit zilele astea și care obișnuiește să vină la concertele noastre. E voluntar, a avut o săptămână mult mai grea decât mine, probabil îl dor toate încheieturile, dar radiază. Insistă să-mi facă cinste cu o bere, iar eu reiau cumva discuția de mai devreme. Răspunsurile lui sunt exact ca starea pe care o emană, dar la fel de inocente ca toate celelalte. Muzica începe să ne acopere cuvintele și încet încet ne regrupăm, unii pe terasă, îndurând briza rece a mării, alții pe ringul de dans. Ajung în cameră după încă două beri și înainte să adorm mă tot gândesc la discuțiile de peste zi. Îmi dau seama că răspunsul la întrebarea mea nu poate exista, pentru că eu mi l-am închipuit în tot timpul ăsta absolut rațional, iar bunătatea de multe ori nu urmează un fir logic, ba tocmai dimpotrivă.