Closer to the moon

Nu vreau să vă povestesc mai nimic despre Closer to the moon, nu vreau să vă stric plăcerea. Trebuie să mergeţi să-l vedeţi. Povestea se ştie, face parte din istorie doar, s-au scris cărţi şi s-au făcut documentare despre ea. Şi toată lumea a încercat să răspundă la aceeaşi întrebare – ce i-o fi apucat pe oamenii ăia atât de bine înfipţi în societatea comunistă să jefuiască maşina băncii de stat? O fi fost într-adevăr de vină frustrarea provocată de apariţia rasismului în partidul pentru care luptaseră încă de când era ilegal?

Îmi place Nae Caranfil de când i-am văzut primul film, E pericoloso sporgersi. L-am văzut de peste zece ori şi mai ştiu câţiva nebuni ca mine, cu care din când în când schimb replici din el. De altfel i-am văzut toate filmele şi pe majoritatea de mai multe ori. Iubesc umorul său, prezent chiar şi atunci când temele sunt serioase, scenariile deştepte pe care singur le scrie, felul în care îşi alege actorii (la Caranfil chiar şi actorii mari dau probă pentru rol), faptul că e întotdeauna atent cu muzica, extrem de importantă pentru crearea unei atmosfere, etc., etc., etc. Daaa, ştiiiu, filmul european, noul val românesc, blablabla. Sunt curios câţi au văzut 4,3,2 sau După dealuri a doua oară. Fraţilor, eu nu sunt critic de film, sunt un simplu spectator, iar spectacolul ăsta al realităţii depresive pe mine nu are cum să mă atragă. De ce a putut Filantropica să fie despre o realitate atât de crudă şi să fie atât de simpatic?

Ştiu multe despre Closer to the moon de dinainte să fie filmat primul cadru, iar în ultimii doi ani l-am văzut pe Nae luptându-se să îl facă aşa cum a vrut el. La sfârşitul verii trecute tensiunile cu producătorul crescuseră atât de mult încât aproape că renunţase. Am avut onoarea să fiu invitat la o vizionare cu montajul regizorului. Nu de alta, dar pe piaţă urma să apară un film complet diferit, mult mai comercial şi montat eronat, iar Nae voia să se asigure că măcar apropiaţii nu-l vor judeca. Acum câteva zile l-am văzut din nou, la cinema de data asta. Am fost uimit să constat că până la urmă n-a cedat, a refăcut din nou montajul, i-a ieşit şi mai bine decât ce văzusem eu anul trecut şi cumva a reuşit să-l convingă pe producător că asta e versiunea cea mai bună.

E interesant să vezi un film românesc făcut cu actori străini. Starea e complet diferită, se simte de la o poştă că oamenii ăia cu asta se ocupă. Ai noştri încearcă să joace teatru şi de multe ori exagerează trăirile aşa cum o fac pe scenă – gesturi largi, ca să poată fi văzuţi şi din ultimul rând. Străinii se mişcă diferit în cadru, mai relaxat şi mai natural cumva. Nu vreau să jignesc pe nimeni, doamne-fereşte, am prieteni buni printre actorii români, oameni pe care îi admir enorm şi care au făcut super roluri, unele chiar prin filme de Caranfil, dar nu pot să nu observ cât de diferit abordează occidentalii actoria de cinema. Pe de altă parte e un pic ciudat să vezi un film românesc în care se vorbeşte engleză cu accent britanic. Dar motivele le înţeleg foarte bine, iar Nae nu e la prima încercare de acest gen. Măcar acum e în engleză, Dolce far niente era în franceză şi italiană.

Una peste alta, Nae Caranfil a făcut iarăşi un film mare. Să nu aveţi aşteptări de Godfather, că nu-i cazul, dar e un film care trebuie musai văzut, nu pentru că zic eu, care aş putea fi influenţat, mai ales că-i sunt dator cumva lui Nae pentru Songul puşcăriaşului, ci pentru că e chiar fain. Punct.

P.S. Vedeţi că nu-i documentar, e un film inspirat numai din realitate. Pentru doritorii de adevăr, recomand Marele jaf comunist al lui Alexandru Solomon. By the way, astăzi începe festivalul de film documentar One world Romania. Cred că o să fie cel puţin interesant.