Tori Amos la Arenele Romane

Tori Amos, Björk şi PJ Harvey au dat în 1994 un interviu comun la Q Magazine. Pe vremea aia la noi exista doar Vox Pop Rock, care mai traducea articole din presa de afară. Acolo am dat eu peste articolul cu cele trei zâne nebune, neştiind însă nimic despre niciuna. În anii ce au urmat m-am îndrăgostit pe rând de muzica fiecăreia, dar singura pe care am văzut-o live este Tori, nu ştiu de ce, aşa s-a întâmplat. Îmi doresc din suflet să le văd şi pe celelalte două, însă până acum pur şi simplu nu am avut ocazia.

Tori are un fel de a cânta care te fură, îţi induce propria-i transă fără să realizezi şi te poate ţine acolo mult şi bine. Eu cred că femeia asta cântă mai mult în afara scenei, îmi dă senzaţia că stă ore în şir la pian îngânându-şi gândurile, rostindu-şi sieşi toate cuvintele şi toate poveştile pe care nu le-a spus nimănui, plimbându-se prin locuri prin care picioarele-i n-au dus-o niciodată. Iar norocul nostru este că jumătatea ei, Mark Hawley, este şi sunetistul cu care lucrează, iar el ştie să apese pe record atunci când poveştile încep să capete contururi mai clare.

Nu citisem nimic despre turneul Unrepentant Geraldines, voiam să fie o surpriză. Prima dată când am văzut-o, la Polivalenta din Bucureşti, a venit cu încă trei muzicieni după ea, tobe-bas-chitară electrică, iar a doua oară, la Hammersmith Apollo din Londra, a apărut cu un cvartet de coarde. În niciun caz nu mă aşteptam să vină singură, asta ar fi fost prea de tot. Mi s-a părut ceva ciudat de cum am intrat în Arenele Romane – scena era cam goală. Doar obişnuitul Bösendorfer, super-pianul pe care cântă de douăzeci de ani încoace, şi un pian electric lângă. Am zis că mai mult ca sigur mai vine cineva pe scenă, dar spre surprinderea mea, asta nu s-a întâmplat. Mi-a plăcut la nebunie s-o aud pe Tori singură-singurică jonglând cu piese din toată cariera, scoţând de la naftalină minunăţii care n-au apărut pe vreun album, improvizând, lovind capacul claviaturii de pian, urlând din toţi rărunchii sau planând cu vocea-i pe deasupra Bucureştiului înnorat. Şi am uitat complet unde mă aflu, n-am mai văzut crăpăturile din zidurile Arenelor, n-am mai simţit scaunul odios de tramvai de sub fund, n-am mai auzit pălăvrăgeala de babe care se întâlnesc duminica la biserică din jurul meu şi n-am mai simţit frigul din oase.

Filmul mi s-a cam rupt însă la bis, când două din cele patru piese au fost cântate cu negativ, pe alocuri chiar cu pozitiv. Da, ştiu, Cornflake girl are un groove mişto de care ar fi fost păcat, dar totuşi… Şi Trouble’s lament, piesa mea favorită de pe Unrepentant are nişte ritmuri foarte interesante, dar totuşi… Nu ştiu ce-o fi fost în capul ei, noroc că restul concertului a fost superb. Vă las cu un moment neaşteptat, singurul pe care l-am filmat, un cover după Eurythmics apropos de vremea nu-prea-favorabilă.