Dependent de Interstellar

O singură dată am mai păţit-o – în Polonia, când am fost la The Wall-ul lui Waters. Am ieşit din sală şi mi-aş fi dorit să pot intra din nou, să mai văd odată capodopera ce tocmai se consumase. Noroc că la cinema chiar poţi face asta. Am văzut Interstellar de trei ori şi parcă m-aş mai duce odată. E ca un drog, o obsesie cum n-am mai avut vreodată pentru vreun film, deşi mi-au plăcut multe. Îmi cer scuze dacă nu-i voi găsi cusur, chiar cred sincer că nu are vreunul. Culmea e că una din temele principale ale filmului e ideea de apartenenţă, familia, copiii şi părinţii lor, o temă care mă enervează de foarte mult timp la filmele produse de Hollywood, pentru că simt tot timpul falsul din spatele scenariului, obligaţia poate de a scrie despre asta cu orice preţ.

Sunt semi-fan de SF. Ce îmi place la genul ăsta, fie el scris sau filmat, e că tratează de fapt problema umană, indiferent pe ce planetă, în ce galaxie sau timpuri se situează povestea. Viziunea asupra viitorului e şi ea demnă de atenţie, dar problema umană e cu muuult mai interesantă.
Apocalipsa e o modă super-făcătoare de parale, plină de efecte speciale şi scenarii absurde cu continente care pier într-o clipită şi lideri mondiali care se îneacă încercând încă să mintă că totul e în regulă. The Road e cel mai realist film din acest curent, The Turin Horse cel mai artistic, iar 2012 cel mai profitabil, vânat şi de fanaticii CGI-ului şi de speriaţii care nu prea citesc cărţi în general, başca despre civilizaţia maya. Interstellar e altfel. Chiar dacă se petrece într-o vreme apocaliptică asemănătoare cu The Road, în care planeta se stinge încetul cu încetul, nu s-a ajuns încă la canibalism, agricultorii se străduiesc din răsputeri să producă hrană pentru puţina populaţie rămasă şi să menţină nivelul de civilizaţie în standarde de minim bun simţ. Ultimele recolte de grâu sau bame s-au mănat, dar porumbul încă trăieşte şi se unduieşte şăgalnic pe ecranul uriaş al cinematografului. Teoria conspiraţiei funcţionează mai bine ca niciodată, istoria predată în şcoli e modificată ca să servească drept credinţă următoarei generaţii de fermieri, iar astronautul se urcă pe pereţi pentru că meseria-i nu numai că a dispărut, ci a şi devenit un fel de tabu.

murphys-law
Filmele lui Nolan m-au impresionat dintotdeauna. Prima dată am văzut Memento. M-am prins că e un regizor interesant, dar n-am bănuit atunci că va deveni atât de important. Insomnia mi-a plăcut pentru că era Robin Williams în rol negativ, dar altfel nu m-a dat pe spate. Cu Batman Begins m-a lăsat mască (cu urechi ascuţite şi ochi decupaţi), nu mă aşteptam să facă cineva un film de genul ăsta atât de serios. Confirmarea a venit însă la The Prestige, rămas unul din filmele mele favorite până în ziua de azi. Mi-a plăcut şi Inception foarte mult (şi ăsta e unul dintre favorite). Trilogia Batman a fost un pic prea de tot, ultimul episod m-a lăsat cu un gust destul de amar (nu poţi să construieşti un aşa adversar şi apoi să-l desfiinţezi într-o clipită). În fine, Nolan a urcat treaptă cu treaptă piramida preferinţelor mele, până când a scos Interstellar şi şi-a găsit în sfârşit locul, tocmai în vârf, iar acum se uită cu sprânceana ridicată la „desenele animate” din jur.

Interstellar astronauts explore new planet
În prezent există un pattern pe care se bazează tot Hollywood-ul, un pattern înfiinţat de The Matrix & co şi dus până în pânzele albe, cu unghiuri de filmare imposibile, cu mişcări acrobatice şi scenarii absurde, totul împachetat frumos în 3D şi vândut drept marea chestie a secolului. SF-ul a ajuns în punctul în care se auto-susţine, nu mai trebuie să dea explicaţii ştiinţifice à la H.G. Wells în Omul invizibil, totul e perfect acceptabil, că doar e SF, ce mama dracului, şi doar se petrece în viitor, când oricum toate astea vor fi posibile. Şi la urma urmei nici nu contează dacă va fi posibil vreodată, că doar e frumos să visăm. Nolan n-a picat în niciuna din plasele astea. Pentru fiecare colţişor de foaie din scenariul filmului ăsta s-a sfătuit cu omul de ştiinţă Kip Thorne, care nu l-a lăsat să calce strâmb nicio clipă, iar filmările le-a făcut în 2D, ţinând CGI-ul cât de jos a putut. Rezultatul e fabulos.interstellar.black_.hole_
Interesant e că nu prea l-am văzut în topurile anuale, poate pentru că a fost lansat în noiembrie, când articolele respective erau deja scrise. Bineînţeles că n-am nici cea mai mică intenţie să fiu spoiler, aşa că mă opresc aici. Vă mai spun însă câteva plusuri:
– Matthew McConaughey, pasibil de încă un Oscar
– Muzica fabuloasă scrisă de Hans Zimmer
– Filmările de tip Go-Pro halucinante
– Tributul subtil adus lui Kubrick
– Momentele magice în care îţi vin lacrimi în ochi uitându-te la un SF