Making of Electric Marching Band (episodul 1)
by 12 decembrie 2014Stăteam pe pietonala din centrul Bistriţei la o terasă şi vorbeam verzi şi uscate. Aveam douăzeci de ani de acoperit în câteva ore. Eram amândoi acolo unde visasem cu douăzeci de ani în urmă, Bogdan dirijor, eu parte dintr-o trupă de rock, şi ţineam fiecare să povestim despre ce ni se întâmplă. De la un anumit pahar încolo, am început să facem planuri, el a propus să cântăm în cadrul unui spectacol de-al lor, undeva la mijloc să ne băgăm şi noi în seamă cu vreo două piese. Eu am zis că ce-ar fi să şi filmăm? Discuţia s-a prelungit peste orele mici, dar planurile nu au evoluat mai mult în noaptea aceea. A doua zi m-a pus dracu’ să-i povestesc lui Codruţ la telefon despre ideea noastră şi din acel moment bulgărele a început s-o ia la vale. „Dar de ce să facem în Bistriţa? Hai la Cluj, în Teatrul Naţional.” Atâta mi-a trebuit…
Cândva, în primăvară, m-a sunat un tip din Iaşi să-mi propună să joc într-un musical pe care îl scrisese. Lucrarea era superbă, dar am stat mult să mă gândesc dacă am timpul şi disponibilitatea necesare pentru un proiect de o asemenea anvergură. În cele din urmă am hotărât să nu încurc pe nimeni şi nu m-am băgat, dar când am mers la Iaşi ne-am întâlnit face to face şi am stat la o vorbă în backstage-ul Underground-ului după cântare. I-am povestit despre proiectul care ar fi putut încurca repetiţiile pentru musical dacă aş fi zis da, iar omul s-a arătat foarte încântat de idee şi m-a întrebat cine face aranjamentele orchestrale. Dimineaţă, când am plecat uşor aburit spre hotel, aveam în buzunar cea mai importantă piesă din marele puzzle – Dan Spînu îşi pusese abilităţile la bătaie.
Timp de vreo lună nu s-a mişcat nimic, dar am tot vorbit cu Bogdan la telefon. I-am spus de Cluj, de celălalt Dan, i-am povestit ce planuri măreţe avem. Mai mult ca sigur credea că fabulez. Apoi a venit ideea cu invitaţii. Luiza Zan a fost prima care mi-a venit în cap, apoi Codruţ l-a propus pe Alexander Bălănescu. Zis şi făcut, am vorbit cu amândoi şi amândoi au zis da fără nicio ezitare. That was easy! După aia Bogdan a propus să aducem şi corul Excelsior, format din elevi ai Liceului de muzică Tudor Jarda. Deja era cam mult, dar am zis că de ce nu? Ar putea da foarte bine. I-am povestit lui Spînu noile idei şi a început să râdă. Între timp primise şi lista de instrumente de la Bogdan şi se cam îngrozise. Cum adică n-avem decât un singur trombon? Şi doar două trompete? Mi-a spus că i-am dat o căruţă cu roţi inegale, cu un cal care o împinge în loc să o tragă, şi i-am cerut să o facă să meargă drept.
Prima piesă pe care a terminat-o Dan a fost Sleepwalkers. Abordarea era complet diferită, dar mie mi-a plăcut la nebunie. Ceilalţi trupeţi în schimb îşi închipuiseră cu totul altceva. Timp de câteva zile au fost o grămadă de discuţii în contradictoriu. Bineînţeles, lui Dan nu i-am spus absolut nimic, ba chiar l-am încurajat să continue. Am buchisit la viaţa mea o grămadă de aranjamente pentru ansambluri mai mici sau mai mari, iar ce scrisese el acolo depăşea cu mult orice aş fi putut face eu. byronii s-au liniştit complet abia când am început repetiţiile.
În următoarea perioadă am mai tras nişte ture pe la Bistriţa, m-am întâlnit cu Bogdan de câteva ori, am cunoscut-o şi pe Ana-Maria Dragonici, dirijoarea corului, şi i-am pus pe amândoi în legătură cu celălalt Dan, care trudea ca un chinez bătrân. Vara am petrecut-o mai mult pe coclauri, ba prin Grecia, ba prin Vamă sau prin Apuseni, timp în care la Iaşi se dărâmau zidurile dintre genurile muzicale şi se turnau forme mai libere şi mai îndrăzneţe.
La un moment dat a trebuit să denumim proiectul ca să putem începe promovarea. A fost un brainstorming destul de haios, printre idei s-au numărat Fanfar away, Cu capul în cor, A kind of alămy, Blow up my brass, Air şi Fanfyron. În cele din urmă ne-au venit şi două idei bune, Sleepwalkers Parade şi Electric Marching Band. S-a votat în unanimitate pentru ultimul.
Pe la începutul lui noiembrie am ajuns din nou în Bistriţa, să iau pulsul repetiţiilor. Am fost destul de dezamăgit, eu mă aşteptam să-i găsesc super-pregătiţi. Deşi le trimisesem partiturile de ceva vreme, oamenii nu avuseseră timp de studiu. Cu trupa eram la zi, repetasem cu negative timp de vreo lună în Bucureşti şi suna brici. Tot atunci am fost şi la liceu să văd corul, care abia îşi primise partiturile şi atunci începea să le descifreze. Am ajuns acasă destul de speriat. A doua zi am convocat pe toată lumea la o şedinţă şi am discutat despre posibilitatea amânării concertului. Codruţ mi-a spus că e imposibil. Deja fusese antamată sala Teatrului Naţional din Cluj, deja erau foarte mulţi oameni implicaţi, iar renunţarea putea însemna moartea proiectului plus deteriorarea unor relaţii. O săptămână mai târziu ne mutam cu căţel, cu purcel, în apartamentul socrilor mei din Bistriţa.
Timp de zece zile am repetat cu toată fanfara câte patru-cinci ore pe scena Centrului Militar. Abia după o săptămână a început să sune şi oamenii au început să se implice de-a binelea. În weekend am fost în TFB9 (care, culmea, s-a petrecut în Bistriţa) şi trecând pe lângă Centrul Militar în căutare de subiecte pentru fotografie, am avut surpriza să-l aud pe ofiţerul de serviciu studiind asiduu la tubă. Vorbind a doua zi cu el, mi-a mărturisit râzând că n-a făcut asta de mai bine de zece ani. Pentru puştii din cor am fost cu Ana-Maria la directorul liceului să-i cerem să-i învoiască de la ore pentru repetiţii. De unde iniţial vorbisem de 30 de inşi, până la urmă au fost 60, ca să sune mai plin. Veneau în fiecare zi de pe la 12 până pe la 2, şi, printre hârjonelile specifice, cântau şi ne încântau cu aerul proaspăt al vârstei lor. Băieţii din fanfară au fost foarte drăguţi, pe unii dintre ei i-am vizitat acasă, cu alţii am ieşit la şpriţ în oraş. Am auzit o mie de poveşti despre viaţa lor, unele dintre ele foarte haioase, şi mi-am adus aminte de liceu şi de tâmpeniuţele de tinereţe pe care nu ne puteam abţine să le facem.
Cu o săptămână înainte de concert, pe la 6 dimineaţa, am primit un mesaj de la Luiza care îmi spunea că mama ei suferise un atac cerebral şi că nu ştie ce se va întâmpla sau dacă o să poată fi prezentă la Cluj. După alte două zile lucrurile deveniseră cât se poate de clare. Mama ei părăsise lumea noastră, iar Luiza era distrusă. N-am anunţat nimic până în ziua concertului pentru a-i lăsa libertatea să aleagă până în ultimul moment. Însă punându-mă în locul ei, mai mult ca sigur nici eu nu aş fi putut fi prezent.
Pe 25 noiembrie am făcut un şnur cu public (format din rude şi prieteni) pe scena Centrului Militar. La bis am avut un invitat, un puşti din cor, Cristi Copaciu pe numele lui, care ne-a lăsat pe toţi mască interpretând la chitară Little Wing în varianta lui Stevie Ray Vaughan. După cântare evident că s-a încins un chef cu sarmale şi vin şi multă veselie.
În următoarele zile am mai repetat anumite fragmente care nu erau încă puse la punct, dar oamenii nu mai aveau cine ştie ce energie, mai ales că începuseră şi simulările pentru defilarea de 1 decembrie şi veneau din ce în ce mai obosiţi. Şi adevărul e că e groaznic să sufli în instrument la 0 grade. Ţin minte că am fost şi eu în liceu la vreo două ceremonialuri din astea pe frig şi am crezut că mor.
Dac-aş fi pentru-o zi preşedinte,
Defilările le-aş pune c-un sezon înainte!
Va urma
Fotografii de Cristi Şuţu
Scrie un comentariu