Despre limba engleză (și nu numai) cu Alexandru Andrieș

by Dan Byron 20 februarie 2025

Interviul ăsta s-a transformat într-un foileton. Nu asta mi-a fost intenția, însă chiar nu-mi vine să sar peste nimic, conversația cu Alexandru Andrieș a fost foarte vie și plină de tot felul de povești. Probabil mai urmează o parte, că din cele două ore și jumătate cât am vorbit mai sunt vreo patruzeci de minute, deși probabil sunt în parte umplute cu politețuri de final. Vedem. O să ascult și o să decid dacă merită transcrise.

 AA: M-ai întrebat dacă am vreun exercițiu apropos de compus. Acum mi-am dat seama că am. Mi-am impus ca de fiecare dată când am un concert să am cel puțin un cântec nou. E o regulă care cred că arată în primul rând respectul pentru public. Mi se pare anormal ca publicul să vină și să nu primească nimic nou de la mine. Ar fi foarte simplu să vin cânt Cea mai frumoasă zi, Țepeș, La telejurnal și gata, am terminat, le-a plăcut! Pe de altă parte mi-am obișnuit publicul să nu aibă pretenții necivilizate. De fiecare dată când mi se cereau cântece din sală—asta era demult, pe vremea lui Ceaușescu—mă opream și le spuneam “Îmi pare rău, dar eu nu sunt tonomat. Eu nu cânt ce vreți voi, eu cânt ce vreau eu. Dacă vreți să primiți ceva bun, trebuie să mă lăsați pe mine să cânt ce-mi place, că atunci și eu cânt cu plăcere, și voi primiți altceva. Dacă mă obligați să cânt ce vă place vouă, s-ar putea ca eu să fiu sătul de cântecul ăla și să-l cânt numai ca să scap de voi și o să ziceți “mmm, dar parcă n-a fost grozav…” Și pe de altă parte, trebuie să mă respectați ca artist și să-mi dați votul de încredere și libertatea de a-mi face singur lista de cântece, așa cum vreau eu.” Am avut noroc că n-a sărit nimeni să mă bată sau să mă înjure.

DB: Dar e foarte de bun simț…

AA: Da, dar pe vremea aia nu vorbea nimeni cu publicul despre așa ceva.

DB: Nici acum n-o face.

AA: Pentru că foarte mulți din cei care cântă din asta trăiesc. Eu aveam o poziție specială, n-am renunțat nicio secundă la meseria de arhitect, și atunci nu eram stresat că n-am din ce să plătesc lumina, apa caldă ș.a.m.d. și îmi permiteam să fiu sincer și foarte direct. Existența mea nu depindea de banii pe care îi câștigam sau nu la acel concert. Majoritatea artiștilor nu-și permit să facă asta, pentru că dacă își îndepărtează publicul există șansa să trăiască tot mai prost și la un moment dat să nu mai aibă din ce să-și plătească toate cele și să moară de foame. Eu pot să înțeleg această poziție. Cred că și cei din public au fost surprinși la început că urca un nebun pe scenă și le spunea “Ia mai lăsați-mă voi în pace cu prostiile voastre, că nu mă interesează”, dar probabil că a fost și un element de atracție. Sigur că a fost riscant. Pe de altă parte, cei care veneau la mine la concert aveau un anumit nivel, și nu era deloc întâmplător. La început concertele mele au fost aproape în exclusivitate în mediul studențesc, că erau la Club A, că erau la festivalul studențesc de la Craiova sau de la Timișoara. Asta însemna că aveam un public educat din start. Din cauza asta cred că și cântecele mele au evoluat—cred că în sensul bun—, pentru că publicul ăsta educat era un public pretențios și cântecele trebuiau să fie tot mai bune. Bine, ăsta a fost norocul meu, pentru că la vremea aia nu mă gândeam la asta, nici nu-mi trecea prin cap că o să am o carieră în muzică. Deci în clipa în care gestul artistic nu este motivat exclusiv de câștiguri, în mod normal trebuie să-ți educi publicul și să-l respecți. 

DB: Cred că trebuie să-l respecți oricum…

AA: Da, sigur, dar atunci când tu îți compui singur cântecele și le cânți—asta a fost o mare cotitură în muzică în anii ’60, pentru că până atunci erau unii care compuneau, alții care scriau textele, venea unul care orchestra și pe urmă ziceau “Asta e bună pentru Frank Sinatra. Hai să-l chemăm s-o cânte”. Am dat un exemplu foarte celebru, dar putea fi oricine… 

DB: E o carte pe care o tot citesc—între timp eu citesc alte cărți, dar asta e tot timpul undeva în fundal—care mie îmi place foarte mult și nu știu dacă ați dat de ea. E scrisă de un anume Philip Furia și e despre Ira Gershwin. Strict despre Ira și despre cum scria el versuri. E o bijuterie, pentru că autorul chiar se pricepe și analizează multe versuri în detaliu. Apropos de vremurile în care songwritingul era defalcat.

AA: Eu cred că contează foarte mult norocul—sau lipsa de noroc—geopolitic. Știu cântece românești care sunt cel puțin la fel de bune ca niște cântece scrise de autori străini care au avut succes mare la nivel mondial, dar astea făcute de români n-au avut șansa să ajungă tot acolo pentru că pur și simplu România e o țară mică, care e unde e. La un moment dat am făcut un disc care se cheamă Cântece de-a gata. 

DB: Da, îl știu. 

AA: Sunt mulți care cântă coveruri numai după artiști străini, dar există și muzică românească foarte bună. Acolo există o piesă care se numește Și dacă.

DB: Pro Musica? 

AA: Nu, nu, am uitat acuma exact cine sunt compozitorii, eu am reușit să iau textul vorbind cu Horia Moculescu. E o melodie relativ veche din muzica ușoară românească. Din punctul meu de vedere stă lângă My way fără niciun fel de probleme. Dar nimeni n-o știe. Bine, nimeni. O știm noi aicea, dar cam atât.

DB: Păi sunt vreo 50 de țări care vorbesc oficial engleza…

AA: Da, știu, e adevărat… La un moment, tot pe vremea lui Ceaușescu, ne-a chemat șeful Centrului Cultural American să ținem acolo concert, ceea ce era o chestie… Și pe de o parte era clar rău, că ți se făcea dosar la Securitate doar dacă intrai acolo, iar pe de altă parte era o chestie care nu se întâmpla, rareori invitau pe cineva să cânte la ei. Țin minte că atunci cântam cu Ciulică Marcovici, cu Miși Farcaș—cei care au cântat pe discurile de până în ’89, când au fugit din țară—și, bineînțeles, cu Ioana Mîntulescu. Ei plecau la mare, aveau de cântat pe litoral, că din asta trăiau, cântau undeva în Eforie Sud, la nu mai știu ce restaurant, și mi-au zis “Pune concertul, dar până în data aia, că noi plecăm la mare”. Atunci m-am dus și-am vorbit cu omul ăsta—dup-aia am aflat că era directorul Centrului Cultural, atunci nu știam cine e—și i-am zis “Dom’le, dar data limită e ziua asta, că ăștia pleacă la mare și vezi cum faci să-i plătești chiar în ziua aia”. După care vine când făceam probele de sunet și îl aude cântând pe Ciulică. Zice “aaa, îți place Jaco Pastorius”. 

DB: What??

AA: Așa m-am uitat și eu, cum te uiți tu la mine. Și pe urmă am cântat eu ceva și zice “Ție îți place Djavan”. N-auzisem în viața mea de Djavan. Când am terminat proba de sunet zic “Auzi dom’le, scuză-mă, dar eu așa sunt tot timpul, spun exact ce gândesc și încerc să nu jignesc pe cineva făcând-o, dar tu nu ești tot securist dacă te ocupi de chestia asta și ești aici?” Zice “Ba da, dar îmi place muzica.” “Bine, Jaco Pastorius îmi place și mie, dar n-am ascultat decât Weather Report, și Djavan nici nu știu cine e.” După vreo două zile, când m-am dus să semnez hârtiile și să-mi dea restul de bani—pentru Ioana și pentru mine—, avea niște discuri. Zice “Nu pot să-ți dau discurile, sunt din colecția mea și nu pot să ți le dau, pentru că fiind o muzică interesantă de jazz nu le găsești, adică nu pot să zic că mă întorc în America și mi le cumpăr din nou, că nu e sigur că le mai găsesc, dar ți-am adus și niște casete și uite, îți dau discurile și ți le imprimi. Ăsta e Djavan, ăsta e Djavan”—era un cântăreț din Brazilia…

DB: Am și cântat cândva o piesă de-a lui împreună…

AA: Da, dar eu la ora aia nu știam cine e.

DB: Păi eu de la dumneavoastră am auzit de el.

AA: Am luat unul din discuri și pe el scria: muzicuță – Stevie Wonder. Când am văzut cine cântă pe discul ăla am zis “Stai dom’le că eu n-am auzit de el, dar sigur e bun, că nu se duceau ăștia să cânte la oricine, așa.” Și mi-a dat și primul disc al lui Jaco Pastorius, care atunci apăruse, cel cu Donna Lee, care se cheamă chiar Jaco Pastorius. Din clipa aia am fost turbat. Am căutat tot ce există Djavan. Și acum îmi place, deci nu mi-a scăzut admirația. L-am și văzut. Am avut noroc, vine în Europa destul de rar. Am fost cu Ioana și Răzvan și l-am văzut în Portugalia. A fost ca pe disc, ca toți ăștia mari. Nu este nicio diferență, ei așa cântă. Însă vreau să spun că până în clipa aia eu n-auzisem de Djavan, care m-a influențat foarte mult din punct de vedere muzical. Așa cum, până nu mi-a pus cineva Stan Getz cu Astrud Gilberto, habar n-am avut ce-i aia bossa-nova. Și la bossa-nova am ajuns indirect prin Ileana Popovici. Am cunoscut-o când lucra în televiziune, iar ea fusese bună prietenă cu Oschanitzky și chiar cântase niște bossa-nove la vremea respectivă și așa am aflat și eu că există acest gen și ce înseamnă ș.a.m.d. Deci sunt câteva puncte care cumva sunt porniri către anumite cântece. De exemplu pot să spun “Hai să mai fac o bossa-novă” și în clipa aia trebuie să respect niște reguli care țin de gen. 

DB: Până și eu am făcut o bossa-novă…

AA: Sigur că e valabil și pentru blues și pentru anumite tipare de jazz, dar lucrul ăsta se întâmplă când ceea ce am de spus se potrivește cu tiparul ăsta. Dacă ajută cel mai bine ideea pe care o am de comunicat, îl folosesc, altfel nu, evident. Și tot revin la chestia asta: cel mai important e să ai o idee, să ai ceva de spus. 

DB: Mi se pare că asta îi blochează pe foarte mulți. 

AA: Da, știu, și mai e și frica asta de limba română. 

DB: Așa e. Surprise, albumul la care lucrăm acum e primul scris pe bune în limba română, fără traduceri, fără alte artificii. (Lucram la Nouă, care urma să apară în toamna anului respectiv.)

AA: E clar că limba engleză este mult mai ușor de folosit din punct de vedere muzical, pentru că are cuvinte scurte, are multe vocale, evident că e mai puțin ușor să faci asta cu limba română, însă dacă asculți muzică braziliană sau portugheză—portugheza e o limbă care seamănă foarte mult cu româna din punct de vedere fonetic—, îți dai seama că de fapt se poate. 

DB: Da, se poate mult mai bine decât cu poloneza sau cu norvegiana…

AA: …iar eu am avut o experiență cu asta. Probabil că eram deja la liceu când am făcut asta cu Telejurnalul…

DB: În liceu ați scris aia??

AA: Da, bine, a fost o glumă, la vremea aia nu era încă nicio problemă, mâncarea era pe toate drumurile și era foarte bună și foarte ieftină. Venise Cliff Richard la Festivalul Cerbul de Aur de la Brașov și cântase When I’m sixty-four de pe Sgt. Pepper’s, un cântec așa, retro, vodevil.

DB: Un cântec foarte mișto!

AA: Da. Și am zis că vreau să fac și eu ceva de genul ăsta. Și am făcut un cântec în engleză—până atunci scrisesem numai în engleză, mi se părea că româna e o limbă oribilă…

DB: Toți începem așa, că imităm ce am ascultat.

AA: Nu, eu chiar credeam că limba română e o limbă oribilă muzical vorbind… Cântecul se chema în original Listening to the wireless. Și când a venit taică-miu de la servici, de la Tractorul, eu foarte mândru—ca o găină care făcuse un ou—am zis “Dom’le, ia să-ți cânt ceva”. Îi cânt și taică-miu zice “Aaa, îmi place, cine cântă cântecul ăsta?” “Cum cine-l cântă? Eu.” “Nu, în afară de tine.” “Nu, eu l-am făcut azi, e cântecul meu.” “Cum să fie bă cântecul tău, că e-n engleză?” Și eu îi zic “Păi da, pentru că în română sună prost.” Și taică-miu așa, în timp ce trecea pe lângă mine, mi-a zis peste umăr “Na, na, nu sună prost, asta e limba ta. Că nu ești tu în stare să-l faci, asta e altă treabă.” Și bineînțeles că asta m-a enervat groaznic, dar practic avea dreptate, ce puteam să spun?

DB: Da, e ciudat. Scriind în română, eu simt că sunt cumva mult mai liber, că o stăpânesc mult mai bine, evident, dar altfel sunt mult mai limitat, că avem cuvintele astea enorme cu silabe care nu se mai termină…

AA: Da, sigur, e mai greu decât în engleză… Da’ din clipa aia n-am mai făcut decât în română. Și aproape că m-am certat cu cei de la Electrecord când mi-au spus la vremea respectivă să fac Interioare în engleză. Am zis “Da’ ce, s-au apucat Beatleșii să cânte în altă limbă? Au cântat în engleză și cine a vrut să-i asculte i-a ascultat în engleză”, iar ei au venit cu un contraargument de care eu nu știam—au apărut imediat cu un disc cântat de Beatles în germană.

DB: Are și Peter Gabriel, cred că două…

AA: Asta e o chestie care este dictată de piață, în mod evident. Cei de la Electrecord aveau nevoie de discul ăsta în engleză nu pentru că voiau ei neapărat, ci pentru că la vremea respectivă le tăiase partidul comunist fondurile în valută și singurul mod în care puteau să respecte planul—pentru că aveau deja contracte făcute pentru niște discuri din RDG, din Cehoslovacia ș.a.m.d.—era să le dea ceva la schimb. Și le-au trimis cumva arhiva pe bandă, iar ăia au ales ce discuri și-ar dori. Printre ele era și Interioare, dar îl voiau în engleză, evident. Bineînțeles că a fost o provocare, limba română sună cu totul altfel decât engleza, și în clipa în care silabele sunt deja așezate cumva ca să sune bine pe muzică și așa le pică accentele, este foarte greu să faci textul în altă limbă și să nu strici ceva. Foarte, foarte greu. 

DB: Treaba asta cu accentele e extrem de importantă.

AA: Am auzit multe cântece în limba română la care accentele picau aiurea din start, probabil compozitorul a vrut ceva și textierul altceva. Am încercat din toate puterile să nu se întâmple asta la cântecele mele. 

DB: La un moment dat am tradus și eu câteva cântece pentru Disney și a trebuit să fiu foarte atent cu accentele. Cântecele alea sunt ascultate de copii, care nu-nțeleg ce spui dacă le schimbi accentul. 

AA: Da, sigur, dar copiii sunt mortali. Tocmai am văzut una, zice “Câți ani ai?” “Am șase ani.” “Și tatăl tău câți ani are?” “Șase ani.” “Cum șase ani?” “Păi până n-am apărut eu n-a fost tată, nu?”

DB: Aoleuuu! Corect!

AA: Cu copiii nu te joci, sunt cel mai pretențios public posibil. 

DB: Nu știu dacă pretențios e cuvântul, poate cel mai sincer. 

AA: Da, sunt și foarte sinceri, evident, și foarte proaspeți, dar sunt pretențioși. Țin minte că mi-a povestit Aurel Mitran la un moment dat că se juca Albă ca zăpada nu mai știu la ce teatru de copii. Sala era plină și la un moment dat Aurel, care stătea în culise, a auzit așa… ceva… Zice “Bă, iar e o demonstrație afară?” Și s-a dus în sală. De fapt ce se întâmpla? Era vrăjitoarea care îi dădea Albei ca Zăpada mărul și toți copiii, ridicați în picioare, strigau “Nu muș-ca! Nu muș-ca!” Ei știau povestea și participau foarte sincer. Iar actorii erau terminați. “Și-acum ce fac? Că trebuie să mușc…” Și la un moment dat asta a mușcat. Și copiii au făcut “Aaaaaa…” Iar când aia a căzut pe scenă, un copil a zis “Ți-am zis, proasto, să nu muști?”