DESPRE SONGWRITING (ȘI NU NUMAI) CU ALEXANDRU ANDRIEȘ, p.2

by Dan Byron 29 noiembrie 2024

DB: Momentul de start al unui cântec e foarte important. Multă lume se blochează în fața unei coli albe. 

AA: Cred că mai mult de trei sferturi din cântecele mele nu sunt scrise frumos pe o coală albă. Sunt scrise pe ceva ce aveam la mine când mi-a venit ideea. Pe câte un bilet de autobuz… 

Acum, glumind puțin, chiar e la fel ca la sport. Adică trebuie să exersezi tot timpul. Din când în când sigur că ai o inspirație specială care te ajută să faci un cântec foarte bun, dar oricum trebuie să faci cântece. Nu poți să stai și dacă trei ani nu-ți vine inspirația să nu scrii nimic. S-ar putea după trei ani să nu-ți mai vină niciun fel de inspirație.

DB: Absolut. Eu de multe ori mi-am scos cu cleștele inspirația. Și mi s-a întâmplat să scriu câte un cântec foarte bun fără să am vreo inspirație, doar stând și scriind până mi-a ieșit. 

AA: Probabil că se poate și așa. Spre exemplu cântecele mele cu subiect social-politic sunt cumva tot în categoria asta, pentru că acolo nu e vorba de inspirație. Se întâmplă un lucru în care nu crezi sau care crezi că e total greșit și simți nevoia să spui chestia asta publicului tău. 

DB: Și așa se nasc albume ca ăsta cu Petrică. 

AA: Da, de exemplu ăsta, da. 

DB: Mulțumesc pentru disc, am râs de m-am spart. Cred că favorita mea e aia cu asasinii. 

AA: A da? Însă asta nu înseamnă că nu pot să fie și cântecele astea bune, evident. Pe de altă parte când scriu astfel de cântece, de cele mai multe ori folosesc tipare cunoscute din blues sau din rock, pentru că sunt un vehicul foarte bun pentru text. E un fel de rețetă, dacă vrei, dar fără să abuzez. Nici pe discul ăsta nou, Petrică are o oaie, zic eu că n-am abuzat. Sunt câteva chestii. Asta cu Patru asasini e un fel de blues-jazz destul de uzat și folosit. Există tangouri, există tot felul de prostii, chiar și niște cântece mai vechi de-ale mele reinterpretate, inclusiv La telejurnal, Milițienii sau Ce oraș frumos. Am vrut să văd ce iese dacă folosesc un cântec foarte cunoscut deja, dar spun altceva tot din zona social-politică, evident. Și se pare că n-a fost rea ideea.

DB: A fost foarte bună. Și cred că trebuie să scrieți partea a doua a Madagascar-ului, că acum a evoluat situația.

AA: O să urmeze un disc Petrică are o oaie vol. 2, pentru că la câte se întâmplă… N-ai cum să ții pasul cu ăștia. Înainte eram mai ușor.

DB: Revenind, aveți o rutină, sunt niște etape prin care trece un cântec?

AA: Nu. Unii dintre cei care compun cântece nu scriu și textele, și atunci cumva felul lor de a compune e foarte clar. Trebuie să aleagă o poezie sau un text făcut de altcineva și plecând de la text fac muzica. 

DB: Sau fac muzica și așteaptă să facă cineva textul după aia, că există și asta.

AA: Există, dar proporția cred că e mai mică. Cred că majoritatea pleacă de la niște versuri deja scrise, pentru că e mai ușor și, pe de altă parte ai avantajul că unii dintre cei care te ascultă știu deja versurile respective, dacă l-au citit pe respectivul poet. E un avantaj, însă eu n-am vrut niciodată să fac cântece pe versurile altora, ca să nu le stric poeziile. Mi se pare că e o foarte mare diferență între o poezie și un cântec. Și dacă nu găsești haina potrivită s-ar putea de fapt să strici fiorul ăla poetic. Și pentru că nu am vrut să-l stric, am zis că-mi fac eu singur textele, așa că la mine chiar nu există regulă. Uneori am întâi o idee muzicală și după aceea vine textul, alteori e invers. Și uneori apar deodată. 

DB: Asta cred că e cea mai sănătoasă soluție, de fapt. 

AA: Da, dar cum nu controlez lucrurile, cum le las să se întâmple natural, nu se întâmplă așa de des.

DB: Putem să intrăm și mai în detaliu. Să zicem că faceți textul. Care e procedeul? Aveți vreun plan? 

AA: Depinde. Câteodată am scenariul în cap, într-adevăr. Fiecare cântec e un scenariu, e o poveste Și dacă am acest lucru în cap, evident că știu și de unde plec și unde ajung.  Dar de multe ori cântecele sunt un fel de joacă și atunci n-am acest plan prestabilit. Uite, un cântec vechi, care n-a ajuns pe niciun disc, era cu haiduci. 

DB: Ați scris așa ceva! Haha!

AA: Da, era perioada aia în care se cânta la Cenaclul Flacăra în draci, la școală se preda Toma Alimoș, etc . Am început scriind o strofă în glumă despre haiduci. În timp ce mai adăugam o strofă, două, mi-a venit ideea că ar fi foarte simpatic dacă haiducii ăștia n-ar fi haiduci. Și să afli numai în ultima strofă că de fapt sunt niște copii care se joacă de-a haiducii. Să fii convins tot cântecul că sunt niște haiduci și la sfârșit să fie ceva de genul “și când am ajuns acasă mama ne-a bătut”. Deliciul celui care îl ascultă e că nu se așteaptă la o astfel de concluzie. 

DB: Dar pe de altă parte și dumneavoastră ați ajuns la concluzia aia scriind… 

AA: Păi am fost primul care a râs. Eu sunt întotdeauna primul meu client. Pe mine trebuie să mă fac să râd sau să-mi placă, altfel cântecul nu părăsește sertarul. De-aia spun că pur și simplu mă joc. Mă joc în primul rând cu ideile, deci cu scenariul. Și probabil că m-a ajutat foarte mult și faptul că am fost mereu atras de film, că am văzut foarte multe filme de când eram mic și am observat că dacă filmul nu are o structură bine ținută în mână și dacă lucrurile alea nu cresc către ceva foarte sus la final, cumva filmul te dezamăgește. Adică dacă are așa un vârf și după aia scade, și abia după aia se termină nu e la fel de satisfăcător că atunci când crește, crește, crește și  când zici că s-a terminat vine ceva și mai și, și abia după aia se termină. Și am încercat să folosesc chestia asta și în felul în care fac cântecele. Nu înseamnă că mi-a ieșit. Am încercat. 

DB: Da, e un punct de vedere foarte bun. Că unii au câte o idee bună pe care nu știu cum să o îmbrace. Și ideea e bună până la un moment dat, că dup-aia începe să te plictisească, că se tot repetă și n-ajunge nicăieri. 

AA: Corect. Asta ține mai mult de scenariul pe care ți-l faci și e valabil la orice. E valabil și atunci când scrii o carte, nu are legătură doar cu muzica. La scrisul cântecelor cel mai important e să ai ceva de comunicat și să faci acel scenariu care să ajute ideea pe care vrei să o comunici. Că după aceea vin și acordurile, vine și orchestrația, mă rog, pentru unii mai greu, pentru alții mai ușor… Și cred că e foarte important să știi muzică. Eu, când eram mic, n-am vrut să mă învăț. Ai mei au vrut să mă dea la școala de muzică. Am zis “nu vreau să stau eu 8 ore pe zi cu degetele pe pian sau pe vioară, nu mă interesează”. Și m-au lăsat în pace, ceea ce a fost foarte frumos. Mă bucur că am avut niște părinți care nu m-au împins. 

DB: Majoritatea copiilor care studiază muzica de mici sunt chinuiți. Cel puțin în primă fază. Bine, unii se chinuie până la sfârșit… 

AA: Da, ai mei m-au lăsat în pace, ceea ce a fost foarte bine. E, începând să fiu pasionat și să fac cântece, vrând-nevrând a trebuit să învăț ce nu știam. Pentru că, în primul rând, e foarte important să ai un limbaj comun cu cei cu care te apuci să-ți cânți cântecele. Și dacă nu știi să le spui într-un limbaj muzical ce îți dorești, durează mult mai mult. 

DB: Și e mult mai greu de fapt. 

AA: Da, dacă știi muzică spui “Băi știi ce se întâmplă? Nu vreau să cântăm chestia asta așa, vreau mai rapid, vreau mai allegro”, habar n-am, am dat un exemplu la întâmplare. Foarte mulți evită zona asta de învățare, pentru că na, nu e ușor.  

DB: Eu nu-mi dau seama daca e usor… 

AA: Păi tu ai făcut muzică vrând-nevrând, dar sunt mulți care sunt foarte talentați, n-au facut muzică și din cauză că nu vor să facă pasul ăsta, rămân cumva cantonați într-o zonă foarte mică de muzică, că n-au cum să se dezvolte interesant. Mie mi-au plăcut întotdeauna muzicienii care nu stau într-un singur gen — “dom’le, eu cânt doar blues, nu există altă muzică pe pământul ăsta decât blues.” Nu-i adevărat, evident că nu-i adevărat. Sau “eu n-ascult și nu cânt decât muzică clasică.” Aceeași greșeală. Eu eram foarte supărat pe muzica populară când eram mic și nu vroiam să ascult pentru că se difuza la radio ce trebuia și eu credeam că aia e muzică populară. Și nu ascultam, pur și simplu, refuzam total. Și la un moment dat, când eram student, m-am împrietenit cu un tip care lucra la Institutul de Etnografie și Folclor. Așa s-a întâmplat, nu știam că lucrează acolo. Și el a zis “nu vrei să vii pe la mine să-ți pun ceva interesant?” Aveau arhiva undeva pe lângă Piața Amzei, nu știu dacă o mai au acolo. Am ascultat niște chestii care m-au lăsat pur și simplu cu gura căscată, dar alea nu se difuzau. Chestii înregistrate în munți prin tot felul de sate, începând cu anii ’30-’40. Era și folclor din ăsta nou și te stricai de râs pentru că erau și acolo niște chestii care nu se putea difuza. 

DB: Am avut un șoc asemănător la conservator. Refuzam să mă duc la cursul de folclor. Și la un moment dat a trebuit să mă duc, că mă lăsa aia pe vară, și am rămas șocat. Am ascultat niște colinde care n-au nicio legătură cu ce știm noi acum. Din păcate înregistrările respective nu circulă.

AA: Ce vreau să spun e că după ce am fost acolo și am ascultat tot felul de lucruri extrem de interesante, am pus pe muzică niște poezioare pe care le făcusem în liceu. În liceu aveam un cenaclu, care acum îmi dau seama că a fost foarte bun, pentru că eu am fost coleg de liceu cu cel puțin trei-patru oameni foarte cunoscuți din zona literară — Bogdan Lefter, Soviani, poetul… 

DB: Mă credeți că nu am auzit niciodată de ei?

AA: Păi dacă nu știi zona asta, n-ai cum. Alexandru Mușina, un poet iar foarte… Ăsta săracul a murit, dumnezeu să-l ierte. Și Gicu Țeposu, care și ăsta a murit și care a și citit foarte mult și a fost și redactor de presă. Noi eram colegi liceu și ne întreceam cumva între noi. Și aveam câteva poezioare în care eu luam peste picior folclorul, care la vremea aia mi se părea o chestie oribilă. Și după ce am fost aici la Institutul ăsta de Etnografie și Folclor și am auzit niște lucruri, am făcut ciclul ăla de trei cântecele, care de fapt erau trei poezii separate, cu Bade-al meu e pe tractor, Pe Maria ai tăiat-o chiar lângă fântână”… care de fapt era un fel de imitare a folclorului.

Uite că inspirația poate să vină din tot felul de locuri neașteptate. Dacă îmi spunea cineva așa ceva îi râdeam în nas, “hai bă, lasă-mă, ce să caut eu acolo și cum să mă inspire prostia aia?”. Deci nu există rețetă. Și asta cred că e foarte important să știe oamenii care vor să se ocupe de așa ceva, că dacă ar fi existat rețete sigure pentru orice art artistic, s-ar fi făcut niște școli care ar fi scos artiști pe bandă rulantă — în orice zonă a artei, nu numai muzical —, dar, din fericire nu există niciun fel de regulă și nu se poate face lucrul ăsta ca la ingineri, așa.

(Va urma)