Despre songwriting (și nu numai) cu Alexandru Andrieș, p.1

by Dan Byron 22 noiembrie 2024

Uitasem complet de interviul ăsta cu Alexandru Andrieș. N-a împlinit decât 5 anișori… Pățăști… Să zicem că s-au întâmplat tot felul de neîntâmplate imediat după — o grămadă de treabă cu trupa + procrastinare & un neamț mic care-mi tot ascunde hainele — și rămăsese pe undeva, printr-un reportofon ascuns într-un sertar plin de nimicuri. Din fericire interviurile de genul ăsta n-au dată de expirare. 

Era 26 mai 2019, una din zilele alea perfecte pentru așezat la o terasă oarecare — să zicem Légère, din Piața Rosetti — și stat la taclale despre songwriting și nu numai cu unul dintre cei mai faini și mai prolifici songwriteri de la noi. Alexandru Andrieș este singurul muzician din România cu care nu mă tutuiesc (bine, el mă tutuiește, dar asta e absolut normal). Nu mi-a propus niciodată, iar mie mi s-a părut ciudat să deschid subiectul. De altfel, el nu se tutuiește nici cu Victor Panfilov, producătorul cu care lucrează de mulți ani și în studioul căruia ne-am cunoscut. Dar asta e cea mai mică problemă. Chiar dacă pentru mine n-a devenit niciodată Alexe, așa cum îi spun apropiații, n-am simțit vreodată în discuțiile pe care le-am avut că ne-am lovi de vreo barieră. Iar când i-am propus să facem acest interviu a reacționat imediat super-pozitiv. 

DB: Eu nu mi-am făcut un plan, n-am venit cu un set de întrebări, pentru că am vrut să fie o discuție cât mai liberă, că până la urmă ştim despre ce vorbim. 

AA: Da, dar tu vrei ceva de la mine. 

DB: Bineînţeles că vreau. Vreau să-mi satisfac curiozitatea şi din asta să iasă un articol. Spre exemplu, uimirea mea principală este volumul incredibil de mare de material pe care l-ați produs și normal că nu pot să nu mă întreb cum naiba faceți. Aveți foarte multă muzică lansată. 

AA: Eu sper că măcar o parte din ea e și bună, că altfel degeaba e multă. 

DB: Așa, modestia… 

AA: Păi nu, dar așa e. E probabil din cauză că nu mi-am propus niciodată neapărat să scriu cântece. Nu am avut asta în cap absolut nicio secundă. Mulți oameni la un moment dat în viață spun “dom’le, vreau să mă fac doctor” și trag foarte tare pentru asta. Eu n-am avut niciun fel de plan pentru mine. Lucrurile care mi s-au întâmplat m-au adus în punctul în care am făcut lucrurile pe care le-am făcut și mă bucur foarte tare că s-a întâmplat așa, aș fi ipocrit să spun că nu, dar nu m-am gândit nici o secundă că o să fac eu cântece. 

Când a început treaba asta eu eram prin clasa a șaptea, a opta, și avem un prieten puțin mai mare decât mine, care îmi tot punea muzică. Am avut mulți prieteni care mi-au pus muzică, dar ăsta era foarte încăpățânat și mă tot chema să-mi pună muzică. Și, mă rog, eu în prima fază, — ceea ce acum nu-mi explic —, când eram relativ mic, înainte de a merge la școală, n-ascultam decât muzică simfonică și operă. Ăia de la Teatrul Dramatic din Brașov, unde se întâmplau și spectacole de operă, deja mă cunoșteau și nu mai era nevoie nici de bilet, nici de nimic, pur și simplu mă duceam și intram, ziceau “ăsta e copilul ăla nebun care dacă de cinci ori este Lakmé” — unde oricum nu prea venea lume — “de cinci ori vine”. Bine, mergeam și la teatru, recunosc. Dar nu am nicio explicație logică, doar că îmi plăcea foarte tare. 

Și după aia, când eram la liceu, am nimerit peste un tip — îl chema Gherman și se ocupa de Casa Mureșenilor din Brașov, era chiar descendent al familiei Mureșenilor — care m-a dus către jazz. Deci la mine traseul a fost exact invers decât normal. Și a început să-mi placă jazzul și din clipa aia n-am mai ascultat operă. Nu m-a mai interesat, spre disperarea părinților mei care nu mai înțelegeau nimic.

Și după aia, din cauza acestui prieten încăpățânat care mă tot chema la el să-mi pună muzică, am ajuns să ascult Beatles, care nu mi-au plăcut deloc la început, am zis că e o porcărie, este un zgomot fără niciun sens, ăia urlă ca disperații și nu mă interesează. Ăsta m-a lăsat în pace. Și la un moment dat, când au scos ei All You Need Is Love, în 1967, m-a chemat și mi-a zis “te rog eu frumos, ascultă cântecul ăsta”. Și recunosc, am avut un mare șoc pentru că cântecul începe cu un citat din Marseillaise. Culmea, o trupă britanică care începe cântecul cu Marseillaise! După care pe strofă aveau o măsură de cinci timpi și una de patru timpi, ceea ce deja era interesant. 

DB: Dar stiați deja noțiunile astea? 

AA: Da. Am avut noroc în familie. Tatăl meu cânta la chitară și fratele lui a fost dirijor de cor. Iar băiatul fratelui lui taică-meu a făcut conservatorul la Viena, a făcut și dirijat și compoziție și a terminat cu 10, iar acum e profesor la conservator, dacă n-o fi ieșit la pensie, nu știu. Și îi întrebam de cât ori eram curios de câte o chestie, că aveam pe cine să întreb.

N-am făcut școală la modul serios, cum fac alții, dar ce mă râcâia pe mine mereu întrebam — asta ce e, cum se face, ce e aia cheia do, dar de ce e așa, și așa mai departe. 

Deci chestia asta cu măsura de cinci și apoi de patru mi-a trezit interesul și am început să ascult din spate, adică invers, albumele din ’67, ’66, ’65 și așa mai departe. Și asta până la urmă m-a dus la un evantai foarte larg de muzică interesantă pe care poate altfel nu aș fi ascultat-o.

Totuși când mă vedeam cu prietenul ăsta al meu încercam să-i spun “dom’le, da, e adevărat, sunt multe chestii foarte bune, dar pe de altă parte, tipul ăsta de muzică nu presupune o complexitate foarte mare”. I-am și zis că am citit că Beatleșii s-au apucat să compună din motive materiale, respectiv impresarul lor le-a spus “Băi, voi cântați chestiile astea și noi tot plătim drepturi de autor. Nu puteți să compuneți niște rahaturi de-astea? Că până la urmă nu e mare lucru — la, la, la — și primiți și voi niște bani.” În clipa aia s-au apucat de scris. Nu că n-ar fi scris și înainte în joacă, dar nu s-au luat în serios. Cumva așa a fost și la mine, că am început în joacă să fac niște cântecele.

Din fericire am văzut că ele plac prietenilor mei, care au început să mă bată la cap să le cânt. Dacă nu le-ar fi plăcut nu îmi spuneau asta, că eram prieteni, n-avea rost să-i chinuiesc. Și așa am început eu să scriu, fără niciun fel de intenție. La vremea aia nici nu bănuiam că o să scot vreodată vreun disc sau o să cânt vreodată în public, nici vorbă.

Așa a început. De câte ori mi se întâmpla sau vedeam sau mă impresiona ceva special, făceam cântecele. Și probabil că de aia s-au adunat așa de multe. Oricum, ele sunt mult mai multe decât știe lumea. Probabil că pe toate discurile de până acum sunt niște sute, habar n-am.

DB: Niște sute bune…

AA: Da, dar eu acasă cred că am peste cinci mii, dintre care doar a cincea parte poate e cunoscută. Pentru că restul sunt niște prostii, sau așa le consider eu. Pe de altă parte, n-am cum să fiu sigur, că de multe ori cântece care mie nu mi-au plăcut au fost cele care… Cea mai frumoasă zi, de exemplu. Eu nici nu vroiam să o pun pe disc. 

DB: Serios?!

AA: Da, mie mi se părea ceva total neinteresant. Și Vali Sterian — Dumnezeu să-l ierte — și cu Ioana Mântulescu au zis “Bă, tu nu ești sănătos la cap? Ăsta e cel mai bun cântec dacă îl punem pe disc.” “Cum să apară pe disc prostia asta?” “Dom’le, termină cu tâmpeniile, trebuie să-l imprimăm!” Și așa a ajuns pe disc. Am avut noroc, că eu nefiind foarte pentru ideea de a pune cântecul ăsta pe disc, nu m-am chinuit nici să mă gândesc la o chestie specială de orchestrație. Fiind așa, ușor clasicoid, am zis eh, un violoncel, un clarinet și gata, salut! Și până la urmă asta a fost o haină foarte bună pentru el.

DB: Deci dumneavoastră scrieți cântece doar atunci când ceva vă inspiră, fără nicio regulă…

AA: Singura regulă pe care o respect e că trebuie să am ceva de spus. Și cântecul, ca orice altă formă artistică de comunicare, e tot o formă de comunicare, ca și limbajul, ca și conversația directă, numai că n-o ai direct cu cineva, ci așa, cu un public pe care îl ai sau nu, care e mai mare sau mai mic. Ideea e că în clipa în care nu am un mesaj de comunicat, nu mă apuc să fac numai așa, de dragul de a… Bine, mi s-a întâmplat o chestie care probabil ți se va părea amuzantă. Două dintre cântecele foarte cunoscute, respectiv Ea va veni și ăsta de care am mai vorbit, Cea mai frumoasă zi, au apărut practic din dorința mea de a demonstra unui prieten că există și rețete cumva sigure pentru a face cântece. La Ea va veni discuția era despre acorduri. Am zis că “acordurile în sine sunt neimportante, deci poți să iei acordurile unui cântec care deja există, să nu le modifici și să faci alt cântec, dacă tu ai altceva de spus. Nu contează că e la, că e do, că e re.” Și bineînțeles că prietenul meu a zis “Nu e adevărat, vorbești prostii, bați câmpii, lalala.” Și în clipa aia am luat acordurile din All Things Must Pass — cântecul care dădea numele discului lui George Harrison, care apăruse după ce se despărțiseră Beatleșii — și am făcut Ea va veni. Și am zis “Uite mă, tâc, tâc, tâc, tâc, da? E același cântec? Seamănă?” “Nu”. “Ai văzut?” Și a ajuns pe disc pentru că Dan Andrei Aldea, care a fost unul dintre primii căruia i-am cântat cântecul, a zis “Dacă vreodată scoți un disc (la vremea aia nici nu se punea problema), ăsta trebuie să fie primul cântec”. Atunci, când am fost în poziția să scot un disc, am zis “Hai bă, dacă Dănuț și-a dorit asta, să fie ăsta primul cântec”.

Iar Cea mai frumoasă zi a apărut din cauza unei discuții despre Sting, care e unul dintre artiștii mei preferați, însă are și el o “metodă”, respectiv folosește foarte multe lucruri din muzica clasică ca punct de pornire. Și asta îi spuneam unui alt prieten — “Uite, dom’le, ăsta face așa și e gata cântecul, dar dacă îl dezbraci e o chestie…” “Naaa, nu-i adevărat!” Atunci am luat niște acorduri din zona muzicii clasice — le-au folosit probabil mii de compozitori — și am făcut Cea mai frumoasă zi. “Uite, bă!” Și nu e același lucru, evident. Asta nu înseamnă că le-am făcut așa din start, sigur că m-a inspirat ceva, dar punctul de pornire ăsta a fost, spre disperarea multora. Și mulți mi-au spus să nu spun chestia asta în public, că se pierde farmecul, nu știu ce.

DB: Mie mi se pare că se amplifică, haha! 

AA: Da, omului care nu face muzică și ascultă cântecul degeaba îi spun eu de acorduri, de astea, că nu-l interesează și nici nu trebuie. Dar cine știe muzică probabil că auzind chestiile astea măcar se amuză.

(Va urma)