18 ani de byron în 36 de fotografii
by 1 noiembrie 2024La început am vrut să aleg 18 fotografii, câte una pentru fiecare an de byron. Mi-am dat seama destul de repede că n-am nicio șansă să aleg doar 18 și-am decis să aleg câte două pentru fiecare an. Curând am realizat că tot e mult prea puțin, dar mi-am promis să nu mă mai întind. Selectatul celor 36 mi-a luat deja ceva mai mult de o săptămână și e clar că dacă mai insist nu le mai public niciodată. Sunt multe momente și mulți oameni de pe scenă sau din spatele ei care nu apar în niciuna, însă articolașul ăsta nu se vrea a fi o autobiografie, ci doar așa, un buchet de amintiri în pragul unui majorat.
Înregistram Forbidden drama, mai precis trăgeam chitara acustică de pe The dawn of a drunk bum. Cum de știu și piesa? E simplu, e singura cu double-six (chitară cu 12 corzi).
Foto de Victor Panfilov
Fabrica nu era încă gata. Am făcut probele de sunet cu o zi înainte, printre schele și găleți cu vopsea. Aerisire încă nu exista, iar în 2007 se fuma în draci oriunde în interior. De altfel eu însumi am o țigară în mână în fotografia asta. Nu că ne-ar fi încurcat prea tare fumul, că eram adaptați. Acum cred că am muri dacă am cânta în condițiile alea, mai ales că nu mai fumează nimeni din trupă. Ce înseamnă obișnuința…
Foto de Iulian Pîslaru
Pianina de pe Acoustic drama a fost adusă cu o dubă de marfă plină de oameni veseli. S-a cântat tot drumul, așa, pe întuneric. Acum îi venise rândul lui Jacob, basistul care tocmai îl înlocuise pe Szabi. Teatru 74, clubul din Bastionul Măcelarilor în care s-a filmat, era la etajul 2. N-am nicio fotografie cu căratul pianinei pe scările de lemn, nu de alta, dar fotograful și-a pus camera pe umăr și ne-a ajutat la urcatul monstrului. Sergiu probabil râde de ce ne așteaptă.
Foto de Dan Predescu
Alexandru Andrieș a fost unul dintre invitații de pe Acoustic drama. În anii următori eu și Sergiu am fost invitați la rândul nostru pe câteva albume ale dumnealui.
Foto de Dan Predescu
Lui Sergiu îi place să se complice. Aici lucra la coperta interioară a albumului A kind of alchemy. Da, unele dintre imagini nu sunt tocmai Photoshop. Tocmai de aceea coperta primei ediții a fost ceva mai mare decât a unui CD obișnuit, că ar fi fost păcat de toate amănuntele.
Foto de Sergiu Mitrofan
Lansare A kind of alchemy. Componența fluctua destul de tare în primii ani. Cristi apare pe primele trei materiale byron, dar între Acoustic drama și A kind of alchemy lipsise complet din poveste, iar Vlady nu mai știu dacă a împlinit un an de trupă. Costin a abandonat corabia abia în 2013, după patru albume și două concerte filmate.
Foto de Cosmin Moței
Repetam pentru Nevestele vesele din Windsor, ultima piesă pusă în scenă de Alexandru Tocilescu, o variantă după Shakespeare transformată într-un fel de musical pe muzica lui Nicu Alifantis. Actorii se mai fofilau, își jucau scena și dispăreau la vreo filmare sau (cică-se) la altă repetiție, dar noi stăteam acolo toată ziulica, că nu se știa când o să aibă Toca nevoie de noi. Fotografia asta e una dintre primele cu noii veniți Marcel și Dănuț, care se plictiseau de moarte și trecuseră pe “retard mode”. Culmea e că suna chiar bine. Marcel cântă și la bas într-un mare fel. De altfel, el a cântat și la chitară pe Acuarelă, traducerea lui Andrieș pentru Watercolor, care avea să apară pe Perfect în anul următor.
Foto de Sergiu Mitrofan
Al doilea concert filmat, deși abia împlineam doar patru ani. Ideea fusese a lui Victor Panfilov (producătorul cu care am lucrat până în 2014 inclusiv) și fusese pusă în practică de Codruț Dumitrescu (managerul trupei până anul trecut). Asta se întâmpla după 12 noaptea în prima seară, când am făcut un set unplugged pe una dintre insulițele din partea de jos a salinei. Noroc că nu l-am văzut pe domnul fotograf aplecându-se peste balustradă deasupra celor vreo sută de metri, că îmi înghițeam naibii microfonul.
Foto de Dan Predescu
Mulți dintre autorii pieselor de pe album au fost la lansare. Mi s-a povestit după aia că în timp ce cântam Perfect, Răzvan “Suedezu’” Moldovan de la Partizan trecea prin mulțime ținând două beri deasupra capului și le spunea— cu umoru-i specific — oamenilor printre care se strecura că el a scris piesa.
Foto de Alexandru Trifan
Am făcut de patru ori bal mascat la aniversări, iar Sergiu — cu o singură excepție — s-a transformat de fiecare dată în Sergiana. Asta era prima. A urmat o doamnă trecută de prima tinerețe și o Albă ca Zăpada. Excepția a fost când s-a costumat în Batman și s-a chinuit o seară întreagă să nimerească clapele. Ne-am oprit în 2015, că după Colectiv numai de bal mascat nu ne-a mai ars.
Foto de Alexandru Trifan
Primul minut cu Döme la bas. Mai avuseserăm o încercare în 2006, când tocmai ne formam, dar se întâmplase viața și fusese nevoit să se mute înapoi acasă, în Târgu Mureș. Norocul nostru că în 2012 îndrăgosteala îl adusese înapoi în București. La concertul ăsta byron-ul s-a regrupat în direct pe scenă — Dănuț i-a pasat basul lui Döme și a preluat tobele de la Marcel.
Foto de Alexandru Trifan
Prima componență cât de cât stabilă. Zic “cât de cât” pentru că peste încă o jumătate de an aveam să rămânem patru.
Foto de Foto Union
Am și acum piele de găină când îmi aduc aminte de Zeitgeist cântat cu Luiza Zan în turneul cu pricina. Luiza a cântat tot felul de voci pe 30 seconds. Regretul meu e că nu i-am găsit loc și pentru una principală.
Foto de Vlad Eftenie
E același studio ca în prima fotografie. Jur pe roșu. Doar că între timp Victor se ambiționase să-l renoveze. Înregistram soundtrack-ul serialului Rămâi cu mine, care va apărea parțial pe albumul Melancolic, lansat în anul următor. Costin se retrăsese din trupă, iar eu încercam în perioada aia să-i intru în papuci. Bine, în fotografia asta eram în elementul meu, scărpinam o acustică.
Foto de Laszlo Demeter
Când a venit primul mail în care eram invitați în India, Cosmin Ionescu (unul dintre PR-ii de la Overground Music cu care lucrăm și astăzi) a crezut că e o glumă. Doar că, săpând un pic, a ajuns la concluzia că festivalul e cât se poate de real. În anul respectiv headlinerii au fost The Architects, iar din România au mai participat și Grimus. Eu tocmai ce mă făcusem blogger, așa că am ținut un fel de jurnal de călătorie, pe care — ca să fie aroganța începătorului împlinită — l-am publicat pe mai multe bloguri. Aici se găsește ultimul articol, la finalul căruia sunt trimiteri către toate celelalte.
Foto de Clara Demeter
Unul dintre cele mai ambițioase și grele proiecte pe care le-am făcut vreodată, făcând o legătură între primii mei ani de liceu (militar, dar presupun că știi asta deja) și cariera mea actuală. Într-un final a ieșit acceptabil, dar s-a muncit prea mult ca să fiu împăcat cu acceptabilul. Asta e imaginea pe care am văzut-o când s-a ridicat cortina. Pentru mine a fost perfectă. Pentru cei din muzica militară a venit la pachet cu o mare panică. Am povestit pe larg despre toată aventura aici, iar dacă ai cont pe MAX poți vedea și concertul.
Foto de Cristian Șuțu
Trăgeam Eternal return. În epoca quantize-ului Sergiu încă trage piane reale când are ocazia. Steinway-ul ăsta avea o coardă lipsă — în urmă cu o săptămână avusese Ben Folds o sesiune acolo, iar Mr. Folds e spaima pianelor. În plus am avut un miliard de alte probleme și era singura zi în care puteam folosi studioul 1, așa că am stat 17 ore să terminăm toate părțile de pian și de Hammond. Și de acolo am ținut un fel de jurnal. Uite-l aici.
Prima cântare la Londra, la fEast, un festival cu români pentru români. Țin mult la fotografia asta, nu pentru măiestria fotografică, ci pentru că e făcută de un anumit om…
Foto de Claudiu Petre
Fără să îmi propun, în articolașul ăsta am pus tot felul de fotografii cu momente speciale. Hai să-ți arăt și una dintr-un concert obișnuit dintr-un club obișnuit. Am tot cântat la Daily Pub de-a lungul anilor, iar proprietarul mă apreciază atât de tare încât m-a invitat să-i cânt la nuntă (pe mine și pe Doru Trăscău de la Mono Jacks). Nu e vreo fericire să nu încapi pe scenă și să nu existe vreo delimitare clară între tine și public, dar câteodată în locuri din astea se petrec momentele cele mai mișto.
Foto de Adrian Mociulschi
Muse Quartet la 10 ani de byron. Ăsta a fost turneul în care am simțit că începem să contăm. Tot atunci am devenit din nou cinci membri. A se observa în spate Dănuțul care migrase din nou, de data asta la chitară, devenind traseistul trupei.
Foto de Năluca
A doua oară la festivalul meu preferat din România. Contrastul perfect cu clubul de acum două fotografii.
Foto de Năluca
Döme, Sergiu, eu, Chico, Dănuț. Timp de cinci ani ăștia am fost.
Foto de Anya Dimitrov
Printre multele clape de pe Consumatori de vise e și orga bisericii din Cincșor. Vara înăuntru e chiar plăcut, dar iarna trebuie să-ți mai întorci odată fularul în jurul gâtului. Sergiu a înregistrat până i s-au blocat mâinile. Adică vreo 7 minute.
Cineplexx Băneasa, București, noiembrie 2018
AltOrchestra a fost un proiect destul de mare și de ambițios în care au fost implicate mai multe trupe, însă a fost mult diferit de Electric marching band. Cantitatea de muncă a fost infinit mai mică, iar rezultatele peste așteptări. Am lansat și un album cu concertul ăsta.
Foto de Năluca
Nouă a fost primul album produs exclusiv de Dănuț. Aici se înregistrau tobe. Despre facerea albumului am scris mai pe larg aici.
Foto de Cristian Șuțu
Unul dintre concertele alea memorabile. Aici ne suiserăm pe scena secundară, aflată în mijloc, să dăm drumul la singalong. A doua zi am căzut la pat, răcit și epuizat, dar fericit (ferăcit??😜).
Foto de Năluca
Ți-aș fi arătat alte poze din turneul ăla, dar n-am putut să mă abțin. Nu de alta, dar următoarea e din același loc.
Foto de Năluca
Cam așa arată o pandemie. Cântatul în fața camerelor e cam ca înotatul în cadă.
Foto de Iulia Pop
Același club. Un fel de a doua casă. 10 ani de Perfect online și parțial (foarte parțial) cu public. În preajma concertului am scris aici mai multe despre facerea albumului.
Foto de Năluca
Încet-încet restricțiile s-au îmblânzit, însă distanțarea era încă obligatorie. Țin minte primul concert din iunie 2020, la festivalul Rocanotherworld din Iași, când publicul stătea răsfirat și mascat și aproape că nu ne dădeam seama că e acolo. A fost un feeling absolut îngrozitor. Iulie 2021 deja era altă poveste. Tot restrictivă, tot nasoală, dar mult mai acceptabilă.
Foto de Năluca
Un fel de cealaltă a doua casă. Gata cu restricțiile. Aici voiam să iau în brațe pe toată lumea și îl acopeream pe Andrei, care avea doar câteva luni de byron.
Foto de Năluca
Unul dintre cele mai mișto concerte din viața mea. Mai vine unul imediat. Tot de acolo.
Foto de Năluca
În noua casă mi-am făcut un mic studio. Acolo am înregistrat voci pentru vreo jumătate din Efemeride. Diferența a fost majoră. Nu că nu îmi place să trag într-un studio obișnuit, dar mersul într-un loc oficial în care înregistrezi îți poate da un feeling de birou și nu de puține ori mi s-a întâmplat să-mi moară orice chef de cântat. Înregistratul acasă mi-a luat mult mai mult timp decât de obicei, însă n-am mai avut o clipă senzația de serviciu, am făcut pauze de fiecare dată când am simțit că nu mai pot și am ieșit la plimbare prin pădure între sesiuni.
Foto de Iulia Pop
Lansarea Efemeride, Arenele Romane, București, noiembrie 2023
Efemeride este rezultatul direct al anilor de alergat maniacal în jurul granițelor și al celor de învârtit cel puțin la fel de maniacal în jurul propriei axe. Încă îl consider cel mai bun album pe care l-am scos vreodată. Lansarea a fost foarte mișto, chiar dacă eram cu toții rupți de oboseală.
Foto de Năluca
Uitându-mă la fotografia asta jur că îmi doresc să văd și eu un concert byron din partea cealaltă.
Foto de Năluca
…și a început majoratuuul… Și pentru că suntem oricum, numai normali nu, l-am denumit Sindromul Impostorului în Patru Acte. Turneul ăsta e al ț-șpelea cu Andrei la tobe și al doilea cu Dany la chitară, o formulă care sper să rămână stabilă de-a binelea.
Foto de Time to Rock Photo Team
…și gata!
Următoarele concerte din turneu:
- 9 noiembrie – Sala Radio, București
- 16 noiembrie – Filarmonica Oltenia, Craiova
- 22 noiembrie – Filarmonica Brașov, Brașov
- 23 noiembrie – Oldies Pub, Sibiu
- 6 decembrie – The Doors, Constanța
Pingback: „Sindromul impostorului te poate face să vrei mai mult, să tinzi mai sus, să nu fii mulțumit niciodată cu ce ai făcut” – Revista de cultură FAMILIA