Jurnal de India la final

Înghesuit în scaunul băţos, cu căştile pe urechi, ascultând Musst Musst al lui Nusrat Fateh Ali Khan, cu laptopul în poală, zburând pe deasupra Ialtei, fără somn, cu o uşoară durere de spate, mă încăpăţânez să scriu ultima parte a jurnalului meu de călătorie. Air France-ul la capitolul avioane intercontinentale stă foarte prost, este singurul avion în care am întâlnit compartimente de bagaje mai mici decât chitara şi a trebuit să rog o stewardesă să mi-o depoziteze în altă parte, iar scaunele sunt cele mai ne-confortabile pe care ţi le poţi imagina, mai ales că zborul durează 8 ore şi jumătate. În schimb stau foarte bine la capitolul filme şi muzici, chiar am văzut că au Brazil, unul din filmele mele favorite, iar Nusrat tot de la ei ascult.

Ultima zi a decurs destul de plictisitor, cu făcut de bagaje şi cumpărat de suveniruri, cu obişnuitul deja bufet suedez de la hotel, cu mine încercând să ghicesc care mâncăruri sunt iuţi şi care nu, alegând până la urmă chestii crude neîmbibate în niciun sos. Am făcut într-o zi greşeala să întreb un chelner care dressing nu e iute. Bineînţeles că mi-a luat gura foc, auzi la mine, ne-iute, ce pretenţii! Pe de altă parte îmi dau seama că sub iuţeala care mie îmi omoară orice fel de gust, există arome mai subtile, pe care probabil le percepi numai dacă te obişnuieşti cu iuţeala. Un cerc vicios, nimic mai mult, dar promit solemn ca în următoarea lună să nu pun gura pe nimic spicy, nu de alta, dar nu mai pot. Reuben povestea că s-a obişnuit foarte greu în România, că i-a luat ceva până să-şi dea seama că trebuie să-şi aducă cu el anumite chestii dacă vrea să mănânce ca acasă, pentru că noi pur şi simplu avem o cu totul altă cultură gastronomică.

Sunt sătul de drumuri lungi, chiar dacă fac parte din meserie, dar când destinaţiile sunt aşa diferite şi atât de interesante, parcă nu mai sunt aşa sătul. Da, mi s-a acrit să văd Valea Oltului din nou şi din nou sau să fac 8 ore până la Timişoara sau 7 până la Iaşi, dar se pare că nu durata călătoriilor mă scoate din toţi pepenii, ci drumurile în sine, pe care le-am făcut de atâtea şi atâtea ori. Ar fi fost frumos să continuăm, să mergem şi în alte oraşe, în New Dehli spre exemplu, din care am văzut doar aeroportul, superb de altfel, cu nişte decoraţiuni interioare splendide, cu o mochetă uriaşă dintr-un cap în celălalt (jur, n-am găsit nicio întrerupere, e ca şi cum ar fi ţesut-o acolo pe loc), sau să mergem într-o altă ţară din zonă, în China sau Coreea, sau un pic mai departe, în Japonia, de ce nu? De altfel ar fi fost frumos ca la Paris în loc de escală să facem o cântare, două şi să ne mai învârtim un pic prin Europa, să cunoaştem oameni noi, să vedem locuri noi, să dăruim muzica noastră tuturor. E frustrant să trăieşti într-o lume aşa de mare şi de frumoasă şi să te învârţi între aceleaşi câteva oraşe. Probabil că de aia am făcut atâtea proiecte cu byron, ca să nu facem aceleaşi chestii în aceleaşi locuri la nesfârşit. Lăsând la o parte că vi s-ar fi acrit vouă, ni s-ar fi acrit şi nouă, şi cred că o şi lăsam baltă, ce sens ar fi avut?

New Delhi - In aeroport
Hai că post-ul ăsta numai despre India nu mai e, dar ce mai contează? V-am povestit deja aproape tot. Aaaa, dar nu v-am povestit despre cum dau indienii din cap. Nu la headbanging mă refer, ci la felul în care îşi balansează capul, înclinându-l într-o parte şi în alta repede, în timp ce vorbesc cu tine. Înseamnă că aprobă, că sunt prietenoşi, dar pentru noi tot ciudat pare. Când am văzut primul indian făcând asta am crezut că are o problemă, ulterior am realizat că majoritatea nu se pot exprima altfel. Cred că e un gest numai bun pentru un final de serial.
See you around!


P.S. Mulţumesc din suflet lui Vlad Dulea, Cristian Florea, Oltea Zambori, Cezar Dumitru, Cristian China-Birta şi Alexandra Blaş pentru turneul de bloguri, sper să mai facem şi altă dată.
Uite şi link-urile:

Ziua 1

Ziua 2

Ziua 3

Ziua 4

Ziua 5

Despre cafea

Despre bere