Hiromi – Spectrum

Pe Hiromi Uehara am văzut-o de două ori live, odată cu Anthony Jackson și Simon Phillips la Sala Radio (The Trio Project) și a doua oară cu Edmar Castañeda la Ateneu. De fiecare dată a dat cu creierii mei de pământ și mi-a demonstrat că imposibil e doar un cuvânt. Dar cu albumul ăsta a întrecut și mai mult măsura. Spectrum înseamnă peste o oră de pian solo, nouă piese foarte lungi interpretate fără greșeală de o extraterestră care probabil nu face nimic altceva în viața ei. Nu cred că există tăieturi, nu prea ar avea cum, nuanțele și tehnica sunt perfecte, dar nu robotice, iar compozițiile incredibil de bogate și de originale. Dacă n-ar avea incursiuni prin blues, jazz sau ragtime, n-ai ști ce naiba ți se întâmplă. Iar Rhapsody in various shades of blue e o joacă de-a Gershwin — trecând prin Coltrane și The Who — absolut amețitoare, 22 de minute de improvizații pe teme date făcute parcă de un copil zăpăcit, deși Hiromi a împlinit anul ăsta 40. Vă mai spun doar că există și o prelucrare după Blackbird-ul Beatles-ului, poate poate ne-om reveni după rollercoaster-ul propriilor compoziții (care sunt mult peste orice temă dată abordează ea ca să ne tragem sufletul), și că din punctul meu de vedere nu există nimeni pe lumea asta mai bun de-atât. Parol!