Patru albume faine din septembrie 2019
by 3 octombrie 2019
Brittany Howard – Jamie
Super vocalista de la Alabama Shakes a scos un prim album solo dedicat surorii ei, Jamie, decedată în adolescență, și a făcut un tur în State evitând total orice fel de reinterpretare a vreunei piese a trupei. Rezultatul e foarte interesant mai ales ca producție (care îi aparține), având ceva în comun cu Alabama și nu prea. Nu vă așteptați la acrobațiile obișnuite, de data asta Brittany nu prea se dă în stambă, iar piesele nu sunt vreo mare chestie, dar albumul are un je ne sais quoi care îmi place de mor. 
Korn – The Nothing
Mi se pare foarte greu să mai aduci ceva nou în genul ăsta, mai ales după atâția ani de nebunii, să ai încă energie, să suni fresh de parcă ieri te-ai apucat de muzică și în același timp complex ca un maestru. Nu înțeleg (și n-am înțeles niciodată) care e treaba cu bocetele lui Jonathan Davis, poate știe el ceva despre target-ul lor și nu mă prind eu, mie unul mi se par penibile, mai ales în comparație cu toată construcția de lângă. În fine, nu e treaba mea, oricum albumul e bestial.
Tinariwen – Amadjar
Ăștia sunt niște bluesmen tuaregi din Sahara, mai precis din Mali, care prin 2012 s-au trezit urmăriți pentru a fi capturați de o grupare islamică extremistă (chitaristul a și fost prins în timp ce încerca să-și recupereze instrumentele, dar ulterior, nu știu prin ce minune, l-au eliberat), motivul fiind versurile, care, nefiind din Coran, au fost considerate satanice. Ca norocul, oamenii tocmai luaseră un Grammy pentru World Music. După o perioadă petrecută în State, două albume foarte bune și niște turnee mondiale, s-au refugiat în Mauritania, unde au înregistrat Amadjar, un album incredibil de mișto de blues de deșert, adică muzică africană combinată cu blues. Mie personal mi-a plăcut cel mai mult în septembrie, mi-a dat o stare foarte bună, deși nu am înțeles nimic (poate versurile sunt nasoale, cine știe, dar ce contează dacă nu le înțelegi?).
Deliric x Silent Strike – II
Foarte mișto și colaborarea asta. Deliric și Silent Strike încearcă să ducă hip-hop-ul românesc la un alt nivel și le cam iese. O altă radiografie a societății (așa cum e tradițional în genul ăsta), dar nu numai, la o primă audiție am fost uimit de oamenii pomeniți prin versuri — de la Yuval Noah Harrari la Van Gogh (e clar că se adresează unui alt public față de trupele vechi) — și de groove-urile inspirate doar din hip-hop-ul obișnuit, combinate cu un soi de electro minimalist de super bun simț.
comentarii
-
-
Dan Byron
Ce tare, habar n-aveam! 🙂
-
-
Elena Cudalb
….asteptam cu nerăbdare articolul de luna asta, să văd ce nouă provocare ne mai ridici la fileu. Și, vorba aia, a gentleman never disappoints.
Mi-a luat puțin să mă adun după audiții, că, doamne, largă mai e lumea asta a ta. Desert blues-ul ala mi-a intrat la suflet imediat (și în playlist), văd ce spui în legătură cu starea de foarte bine emoțional transmisă. Korn face parte din muzica pe care am amintiri, e legată de o perioadă agitată, frumoasă și profund vie din viața mea, așa că nu îl pun la zid pentru bocete. Hip-hop însă e o zonă care mi-e complet străină sufletește, însă admir ”pomenirile”, poate vreunul o să fie curios să vadă cine-s toți oamenii ăia de care tot se aude în versuri, și ăsta tot ar fi un câștig.Mulțam fain!
Paul Slayer Grigoriu
Iti dau perfecta dreptate cu bocetele lui Jonathan Davis, pentru mine strica tot.
In privinta celor de la Tinariwen, te-as „corecta” un pic. Baietii nu sunt bluesmeni in adevaratul sens al cuvantului. Au inceput sa faca muzica strict inspirata din ce auzeau pe la ei prin Mali si in general in zona, in special folclor. De blues au auzit – literal – mai tarziu si aici e partea misto, de tratat de folclor: si-au dat seama de faptul ca sunt sonoritati asemanatoare cu ce stiau ei de acolo. Cu timpul, sigur, muzica lor s-a impregnat si de ce au ascultat, dar primele albume au si ele momente care suna foarte bluesy, desi baietii nu stiau inca de muzica asta.