Trei albume faine din august 2019

Jazzmeia Horn – Love & liberation

O să râdeți, dar pe tipa asta chiar așa o cheamă. Ar fi fost culmea să cânte punk sau raggae. 28 de ani, originară din Dallas, dar strămutată la New York, Jazzmeia e abia la al doilea album, CV-ul ei fiind mai bogat în premii de specialitate decât în înregistrări. Odată cu Love & liberation a început să-și scrie singură mare parte din cântece, nefiind neapărat cea mai inspirată songwriteriță de pe planetă — ncsf, așa e la început, te agăți de toate clișeele —, dar nici vreuna mediocră, fiind avantajată și de alegerea muzicienilor cu care cântă, toți foarte buni. Știu că acest cuvânt, jazz, îi face pe mulți (care presupun probabil că vine free-jazz-ul peste ei) să se sperie , dar chiar nu e cazul aici, albumul fiind mai mult decât prietenos, populat de solo-uri și scat-uri atât cât trebuie ca să ne țină interesul treaz.

Tropical Fuck Storm – Braindrops

Nu, nu e vorba despre monsieur Dorian, ci despre o trupă de nebuni din Australia înființată acum doi ani, care e deja la al doilea album de studio (!). Trebuie să vă spun din prima că nu e pentru oricine, muzica lor fiind o chestie destul de bizară, un amestec de avangardă cu post punk, un gen care s-ar putea numi probabil art-punk, cu chitare trecute prin tremolo-uri cu curba foarte largă și foarte puțin adâncă — atât cât să te facă să ai impresia că totul e fals — și groove-uri atipice, în mare parte programate. Cred că cea mai apropiată chestie care îmi vine în minte e Sonic Youth, deși asemănările sunt destul de vagi. În fine, treat with care, dar țineți minte că mie îmi place de mor, așa că s-ar putea să fie mișto. Și dacă puteți, fiți atenți la versuri, sunt cam bune. 

Tool – Fear inoculum

Probabil cel mai așteptat album de rock al anului (nu întâmplător), abia al cincilea lansat de alienii de la Tool (înființați în 1990). O oră și jumătate de poliritmii și versuri misterioase, o transă controlată de la un cap la altul, piese care nu se grăbesc nicăieri (toate peste 10 minute) și patru momente instrumentale mai scurte, așa, de reveneală. Interesant e că trupa nu a dispărut în ăștia 13 ani care au trecut de la albumul precedent, ci pur și simplu n-a mai trecut prin Europa, în tot timpul ăsta scriind mai mult sau mai puțin la album. Modul lor de lucru mi se pare foarte ciudat, dar am mai auzit și despre alții că ar proceda așa, respectiv cei trei instrumentiști i-au predat materialul vocalistului Maynard James Keenan după mulți ani, abia când au fost siguri că e gata, iar el s-a apucat să scrie versuri și linii melodice peste respectivele piese instrumentale. Wow, în mod obișnuit începe fix invers. În sfârșit, dincolo de valoarea muzicală a Tool-ului, echipa lor de marketing și PR merită super plecăciuni, a reușit să creeze o așteptare pe care n-o întâlnești în fiecare zi. Dar nu asta m-a convins să-l numesc albumul lunii.