Încrederea lui Hernan Diaz

by Dan Byron 24 martie 2024

“Treaba mea e să am dreptate. Întotdeauna. Dacă greșesc vreodată, trebuie să mă folosesc de toate mijloacele și resursele ca să modific și să aliniez realitatea potrivit cu greșeala, pentru a înceta să mai fie o greșeală.”

Citatul ăsta sună a O mie nouă sute optzeci și patru, cartea lui Orwell în care personajul principal lucrează într-o instituție care modifică toate publicațiile trecute, pentru a le “alinia” noilor declarații ale lui Kim… ăăă, pardon, Marelui Frate. Nu e. Ba chiar ai putea spune că e la polul opus. E o bucățică de dialog între un finanțist din New York și scriitoarea-fantomă care lucrează la așa-zisa lui autobiografie. Totul se petrece într-o altă carte, tot de ficțiune, numită în original Trust și tradusă la noi Încredere. Evident, al doilea sens al cuvântului se pierde în română, dar nu e vina traducătorului Bogdan Perdivară — în fața căruia îmi scot pălăria, că tare frumos a tradus-o —, ci mai degrabă a diferențelor dintre cele două limbi. 

Nu mă pricep la finanțe. De fapt, să fiu sincer, sunt bâtă! Dar Încredere mi-a plăcut la nebunie, chiar dacă are și pasaje cu tehnicalități financiare pe care le-am înțeles doar în parte. Culmea e că și autorul, Hernan Diaz, era în aceeași tabără cu mine până să se apuce de scris cartea. Între timp mi-e teamă că a trecut în cealaltă. Dar Încredere nu e neapărat despre bani, ci mai degrabă despre adevăr, despre oameni și miturile create în jurul lor, și mai ales despre cât de puternic a fost în continuare patriarhatul în secolul XX.

Cartea conține patru alte cărți, fiecare scrisă de alt personaj în cu totul alt stil și cu o cu totul altă voce (în fine, e un pic mai complicat decât atât, dar nu vreau să dau în vileag nimic, așa că mai bine mă abțin să explic chiar tot). Avem un roman, o autobiografie, o carte de memorii și un jurnal. Fiecare dintre ele demolează cumva eșafodajul construit de cea precedentă, prezentându-ți un alt unghi asupra poveștii. Cam cum a făcut Caranfil cu E pericoloso sporgersi, numai că altfel. Scriitura este impecabilă, nu te-ai prinde vreodată că, de fapt, toate patru sunt scrise de același om. 

În weekend am avut prima ediție de bookclub, pe care am ținut-o de două ori, pentru că am vrut să mențin numărul participantelor la unul care să permită dialogul. (Au fost doar trei bărbați, așa că ar fi culmea să folosesc masculinul.) Am petrecut de două ori câte două ore schimbând păreri despre Încredere și de ambele dăți a existat pericolul să ne lungim cu discuțiile pentru mult mai mult timp. Fiecare interpretare e diferită. Și tu ai dreptate, dar și eu. Și asta e frumusețea în artă! Încredere are mult mai multe straturi decât ai bănui și te lasă la final cu o aparentă rezolvare, după care începi să-ți pui alte și alte întrebări. 

• 

• 

Dacă intenționezi să o citești, îți spun doar să ai puțintică răbdare. Prima liniuță de dialog anemică apare abia la pagina 70 și arată așa:

— Eu.

După care o să întâlnești un “Nu” la pagina 143 (fără liniuță de dialog) și abia la 254, în sfârșit, un monolog sub formă de dialog (cu liniuță cu tot), care începe așa:

— Banii. Ce sunt banii? Mărfuri în formă complet iluzorie. 

Din punctul ăsta tind să apară mai multe, iar unele sunt chiar dialoguri. Nu că m-ar fi deranjat, dar n-am putut să nu observ și să nu mă amuz. 

Încredere a luat premiul Pulitzer anul trecut, alături de Demon Copperhead, despre care am scris acum puțin timp, iar Hernan Diaz a ajuns pe la tot felul de emisiuni, ba a fost intervievat chiar și de Dua Lipa pentru bookclub-ul ei. 

Noi nu l-am invitat, că n-am vrut să-l facem să se simtă prea important 😋.