Întâlnire cu Philip Glass

Mergeam agale pe drumul neasfaltat, către scena îmbrăcată în bufniță – soundcheck-ul trebuia să înceapă în câteva minute – când mi-a sunat telefonul. În următoarea clipă toate planurile mele se duceau pe apa sâmbetei, concertul Daughter de a doua zi își flutura batista cu o lacrimă în colțul ochiului, Airfield-ul se îndepărta, viața mă lua de mână și mă trăgea după ea ca o mamă grăbită, iar eu țopăiam de fericire. PR-ul Ambasadei SUA mă invita la o mică recepție unde urmau să fie prezenți Philip Glass și Kronos Quartet. Un prieten din presă îmi făcuse un cadou recomandându-mă.
Nu mă așteptam la momentul ăsta, nu mi-am imaginat niciodată că mă voi întâlni cu vreunul dintre ei. Ascult Philip Glass de mulți ani și de mulți ani încerc să înțeleg misterul muzicii sale. Lucrarea mea favorită e Satyagraha, o parte din trilogia din care mai fac parte Einstein on the beach și Akhnaten. Sunt acolo două bucăți care mă termină – Protest și Evening song – de o simplitate monumentală, ascultându-le îți vine să spui că oricând poți scrie și tu așa ceva, asta în timp ce te topești sub vraja unei singure note sau unei singure game repetată la infinit, pe care credeai cândva că ai înțeles-o, dar care acum își deschide alte și alte falduri, ca un fractal auditiv hipnotizant și maiestuos. Încercând să-l înțeleg mai bine, să-i aprofundez tehnica, să scriu în stilul lui, mi-am dat seama că e incredibil de greu, textura sonoră are niște subtilități greu de „furat”. Pe Kronos Quartet îi știu și îi admir de multă vreme. Nu cred că am ascultat un album cap-coadă, dar mi-au plăcut la nebunie niște muzici de film, în special Requiem for a dream (de altfel soundtrack-ul favorit al știrilor cu dezastre de pe la noi).
A doua zi m-am trezit mai de dimineață decât mi-aș fi dorit (ținând cont că avusesem un concert reușit la Airfield și stătusem până după miezul nopții la beri și povești cu colegii de breaslă) și am condus cei 300 km dintre Sibiu și București încercând să mă pregătesc sufletește. Nu știam ce se va întâmpla acolo (întâlnirea urma să aibă loc în casa ambasadorului SUA), cum ar trebui să mă îmbrac sau ce ar trebui să spun și cui.

După ce am trecut de SPP-iști, am fost întâmpinat direct de Hans Klemm, însuși ambasadorul, jovial și plin de energie pozitivă (sau cel puțin asta mi-a inspirat, nu cred că am să știu vreodată ce gândesc cu adevărat diplomații). Un minut mai târziu aveam un pahar de vin alb în mână și discutam cu Philip Glass și David Harrington de parcă ne cunoșteam de când lumea. Nici nu avusesem timp să îmi instalez emoțiile. Marele compozitor e unul dintre cei mai modești oameni pe care i-am întâlnit. Vorbește încet chiar și atunci când în jurul său toată lumea e în forte, delicat ca muzica pe care o scrie, foarte lucid la cei 79 de ani, prietenos inclusiv cu iluștri necunoscuți ca mine, găsind imediat puncte comune și subiecte de conversație. Încă de când am văzut pozele de la conferința de presă, nu m-am putut abține să nu remarc încălțările – sandale simple cu șosete negre. Asta spune multe despre cât de mare e cultul personalității unui om. Mi-a povestit despre mama sa, care până în 1976 l-a tot bătut la cap să-și ia „a real job”, despre lumea culturală din New York, mult mai mică decât ne închipuim, despre rolul artistului ca liant în societate și în lume. La un moment dat discuția a fost întreruptă de apariția unui alt gigant, regizorul Andrei Șerban (însoțit de Corina Șuteu, doamna ministru a culturii), cu care PG nu se văzuse de vreo 30 de ani. I-am lăsat să-și depene amintiri și am intrat în vorbă cu Stokes Howell, un scriitor care l-a ajutat să-și pună gândurile în ordine pentru cartea autobiografică. Am povestit o grămadă despre România, Ceaușescu (cred că e primul străin care mă întreabă cum se pronunță corect Ceaucețcu), Casa Poporului și alte cele. Era clar cel mai informat om din grup, nu degeaba scriitor. M-a întrebat despre Colectiv și mi-a povestit despre dezastre asemănătoare din alte părți ale lumii. Domnul Klemm și-a păstrat aerul jovial până la capăt, am cunoscut-o și pe soție, o japoneză binevoitoare, evident singura persoană din încăpere care avea o cameră foto, am mai învârtit un pahar de vin alb, PG a băut un capuccino, s-au făcut poze, s-au mai schimbat câteva amabilități, iar într-un final m-am trezit că toată lumea fără excepție pleacă spre ieșire, exact în momentul în care PG îmi povestea despre cum muzica lui n-a fost considerată multă vreme artă.

Cine-concertul a fost impecabil. Am mai văzut astfel de manifestări la TIFF, dar la filmele vorbite de cele mai multe ori muzica acoperă dialogul, astfel încât la un moment dat nu mai înțelegi dacă trebuie să fii atent doar la concert sau trebuie să te uiți și la film. Dar Philip Glass e Philip Glass. Texturile sonore specifice stilului său au întreținut flacăra imaginilor, hertzii dialogurilor fiind ocoliți cu eleganță, tangajul corăbiei care îl transporta pe Dracula a fost ațâțat de ritmurile repetitiv-obsedante, iar valurile s-au prăvălit odată cu Kronos Quartet peste punte. Filmul care l-a făcut celebru pe Bela Lugosi face parte din epoca inocenței cinematografice, iar asta poate avea câteodată un efect comic. Privirea luminată la propriu a lui Dracula, liliacul prins cu ață, jocul super-teatral al lui Renfield sunt de-a dreptul caraghioase. Să nu vorbim despre faptul că nu vezi un canin crescut sau un gât mușcat, sânge nici atât. Dar așa, cu muzica lui Glass cântată live, filmul capătă adâncime, tragism, subtilitate.

După concert ne-am întâlnit (Iulia și cu mine) cu Stokes, care ne-a dus în backstage. Am mai schimbat câteva vorbe și, având camera la îndemână de data asta, am putut să fac niște portrete decente. Ne-am despărțit pe aleile din Herăstrău, noi mergând spre casă, Kronos spre un chef, iar Philip și Stokes spre Alt Shift la relax. În metrou mi-am dat seama că nici măcar nu le-am luat un autograf…