Introducere în Dubai, episodul 1

Dubaiul este un loc de rahat. Așezat pe buza mării, cu un ditamai deșertul în spate, nu are absolut nimic de oferit. Poate doar nisip și un pic de petrol. Cămilele și beduinii probabil vin la pachet. Dar este o țară genială, ai cărei locuitori au luat rahatul și l-au transformat într-un super-bici care plesnește de prosperitate. Când am ajuns aici acum trei zile, nu știam mare brânză despre orașul ăsta în afară de cele două clădiri celebre, Burj Al Arab și Burj Khalifa. Nici acum nu știu mare brânză, dar încet-încet încep să-i prind gustul și mă fascinează. E o altă planetă.

Am plecat în Dubai cu Tabăra de fotografie pentru bloggeri 10 (TFB10 sau tenDubai cum îi spunem noi). Scopul nostru principal, evident, este să facem fotografii. Al doilea scop este să învățăm să facem fotografii. Cristian Șuțu are grijă să ne critice „creațiile” în fiecare seară. Dar e constructiv, chiar și atunci când rostește cuvântul delete. Eu unul fac tot soiul de paralele între fotografie și muzică, nu de alta, dar atunci când înveți să mergi, ai nevoie de terra firma. Al treilea scop e să scăpăm pentru câteva zile de frigul de acasă și să ne mai relaxăm un pic la soare.  

Bineînțeles că în primele două zile de colindat am bifat cele două clădiri despre care știam, ba chiar în Burj Al Arab am vizitat și un apartament, chestie permisă foarte, foarte rar.
 

 

 
 
 
 
 

 
Din câte am înțeles de la ghida noastră de acolo, Cătălina, care absolut întâmplător era originară din Bacău, toate apartamentele din Burj Al Arab sunt duplexuri. De costat costă enorm, bineînțeles, dar clienții obișnuiți nu prea duc lipsă de mălai. Mai sunt unii mai deosebiți care pur și simplu pun ban pe ban ca să trăiască experiența unei nopți acolo (în care mă întreb ce dracului fac așa deosebit, că doar noaptea oamenii de obicei dorm). Opulența este excesivă (deși excesiv e un cuvânt sărac în contextul ăsta), arhitectura e SF, totul e de o grandomanie bolnavă. Dar până la urmă oamenii foarte, foarte bogați trebuie să-și cheltuie banii pe ceva, și doar nu s-or caza la un hostel cu încă cinci autostopiști în cameră, că n-au înnebunit.
 
La Burj Khalifa se practică turismul. Fiind cea mai înaltă clădire de pe planetă, mi se pare normal că toată lumea vrea să vadă panorama de pe acoperiș. Intrarea costă între 30 și 50 euro în funcție de ora la care te duci. Liftul de mare viteză te duce până la etajul 124 (nu 144, așa cum comentam eu ieri pe facebook) într-un minut. Sus constați că nu ai ajuns în vârf, unde accesul public nu e permis, ci doar ai trecut un pic de jumătate. Dar tot e impresionant. Dincolo de faptul că toate măgăoaiele din jur devin niște bloculețe, de acolo de sus chiar se vede pe ce teren viran au construit oamenii ăștia orașul ăsta grandios. Dubai este o bucată de deșert, dar de la sol n-o să te prinzi niciodată.
 
 
 
 
 
 
 

 
Acum, că am terminat cu cele două chestii celebre, să trecem la lucruri cu adevărat serioase.
 
Societatea de aici este foarte altfel. Peste 80% din populație e formată din străini, un pic peste 10% din localnici. Expații sunt în mare majoritate indieni, dar vin și din alte țări, deocamdată am întâlnit câțiva din Afghanistan, Liban, Egipt, Philipine și SUA. Una din regulile ciudate este că nu primesc niciodată sub nicio formă cetățenia, nici măcar prin căsătorie, iar dacă fac o singură greșeală sunt trimiși acasă și li se pune interdicție. Din cauza asta, toată lumea își vede de treabă, stă cuminte în banca ei și încearcă să nu supere pe nimeni. Pe de altă parte, nu există niciun fel de taxe sau impozite, sau cel puțin așa spune Tarek, ghidul nostru, care e aici de trei ani și nu prea s-ar întoarce acasă în Egipt, unde în momentul ăsta nu e tocmai safe.
 
Cu localnicii nu prea ne-am întâlnit și am fost sfătuiți de cum am călcat în Dubai să evităm să-i fotografiem, pentru că în general țin al dracului de mult la intimitatea lor. Un sfat care nu prea ne-a plăcut, pentru că noi suntem într-o tabără de fotografie, iar fotografia fără ființe vii e cam moartă. Cât despre femei, Tarek ne-a spus de mai multe ori să le ocolim cu orice chip, n-ar fi o idee prea bună să ne vadă bărbații lor fotografiindu-le. Drept urmare am adoptat două strategii (cel puțin eu): am făcut cât de multe portrete am putut cu oamenii din tabără (o să vă și arăt câteva în curând), iar când am vrut să fotografiez necunoscuți, am folosit obiectivul de 55-250 mm și chiar și cu mult zoom am încercat să fiu cât mai discret.
 
Bineînțeles, localnicii sunt privilegiați, au parte de tot felul de bonusuri din partea statului – spre exemplu, dacă se însoară primesc automat 70000 de dirhami, echivalentul a 70000 de lei. Nu e de mirare că sunt cu toții bogați și (din câte am înțeles) leneși. Costumațiile tradiționale, care continuă să ne fascineze pe noi ca europeni, au cumva farmecul lor. Femeile îmbrăcate în negru și cu eșarfă peste nas și gură, culmea, pot fi provocatoare, atâta doar că altfel decât la noi. Pentru asta își folosesc numai mișcările corpului și ochii, un challenge greu, dar nu imposibil. Am văzut foarte multe foarte frumoase, cel puțin reconstrucția feței făcută de imaginația mea așa spunea. Fără eșarfă poate erau banale, dar ochii le erau superbi. Și le-am văzut prin mall (care, by the way, e cam cât un cartier din București) intrând în fel și fel de magazine de haine scumpe. Nu vreau să știu ce poartă pe dedesubt.
 
 

 
Va urma
 
TFB10 – #tenDubai – este un eveniment organizat de Foto Union, powered by Prestige Tours, cu sprijinul Canon și Calif.