Making of Minunata Lume Nouă

by Dan Byron 18 noiembrie 2025

Making of-ul ăsta ar trebui să conțină mai multe capitole, dar eu știu numai unul ca lumea, așa că o să povestesc doar despre cum s-a văzut Minunata Lume Nouă de la mine. Nu știu pe cine ar putea interesa așa ceva, dar n-am cum să reiau postările pe blog fără să spun mai întâi povestea asta.

Îmi doream de câțiva ani să învăț să scriu pentru orchestră. Mai scrisesem, așa, fără să știu ce fac, două piese pentru AltOrchestra, proiectul nostru din 2018 — deși parcă o făcusem cu frică —, și încă vreo două pentru Electric Marching Band, în 2014 — dar tot așa, modest, și oricum muzica militară nu e chiar orchestră. 

În plus, aveam demult niște sechele apropos de studiile mele întrerupte și răsîntrerupte. În urmă cu vreo douăzeci de ani avusesem ocazia să termin compoziția la Cons-ul din Cluj — să devin, cum ar veni, compozitor cu acte în regulă — și o dădusem de gard, așa cum am făcut mereu cu școlile. M-au exmatriculat în anul 3, când numărul absențelor devenise ridicol, iar eu nu părea că mai vreau nimic de la respectiva academie — nu-mi mai dădusem nici măcar examenul de specialitate din sesiunea de primăvară, având un index mai rupt decât s-ar fi cuvenit pentru o asemenea aroganță. 

Nu că aș fi pus toate astea la socoteală toamna trecută, când am hotărât cu byronii să facem din nou un concert simfonic. Atunci m-am oferit să scriu dintr-un impuls de moment, pe care acum încerc să mi-l explic scriind postarea asta. Țin minte că am fost foarte entuziasmat de acordul tuturor, nepăsându-mi nici cât negru sub unghie că n-aveam niciun habar de unde s-o apuc.

Prima dată am apelat la cărți, așa cum fac întotdeauna, dar în curând mi-am dat seama că aveam nevoie de ceva mai rapid decât atât (după calculele mele, îți ia câțiva ani să termini The study of orchestration a lui Samuel Adler) și în plus niște feedback nu mi-ar fi stricat, iar feedback-ul e cea mai importantă parte atunci când vrei să înveți ceva nou. (Știu asta dintr-o altă carte, Peak, care demonstrează inclusiv că legendarul talent e doar o legendă, dar nu mai zic nimic, că am constatat că lumea are nevoie de legende mai mult decât de adevăr și sunt unii care se inflamează când li se arată adevărul.)

Drept urmare am căutat cursuri de orice fel și am aflat cu bucurie că Berklee avea două online. Nu costau puțin, dar nici nuștiucât. De banii ăia să zicem că mi-aș mai fi luat vreo două chitări so-so sau una foarte bună. Dar ce să mai fac eu cu atâtea chitări? Că și așa la byron sunt doar suplinitor de distors și oricum am toate chitările de care am nevoie (btw, folosește cineva plurarul chitare în viața reală??).

Cursurile online la Berklee (sau cel puțin astea două, că altele n-am făcut) au o parte scrisă (așa-numitul syllabus) — un fel de blog, cu poze și bucăți video și audio inserate prin text — și una live — o oră pe săptămână, pe Zoom, cu un prof care explică la rându-i partea scrisă și exemplifică tehnici și concepte, purtându-te prin tot felul de ere ale muzicii pentru orchestră, inclusiv prin autori contemporani, arătându-ți partituri și dând în paralel câte un play vreunei înregistrări. În plus, ai de făcut teme în fiecare săptămână, pentru care primești feedback de la același prof. Eu am avut bafta să lucrez cu Vicente Avella, un tip foarte prietenos, care are printre altele în palmares producția și orchestrarea muzicii pentru o groază de episoade din Family Guy. Nu știu dacă sunt și alți profesori care predau în paralel aceleași cursuri, n-am habar cum funcționează și cât de mare e cererea. Pe site, la cursurile predate de Vicente, apare doar Orchestration 2 (pe lângă altele două de muzică de film), dar eu l-am făcut și pe primul tot cu el. 

Pentru scris am folosit în cea mai mare parte StaffPad, o aplicație pentru iPad care îți permite să scrii de mână și mai și sună incredibil de bine, nemaivorbind că poți încărca în ea și trackuri audio, drept urmare poți auzi în timp real și voce și alte instrumente, controlându-le volumul și panoramarea. Am prins la un moment dat și o reducere la BBC Symphony Orchestra de la Spitfire, că syllabus-ul era pe alocuri și despre mockup-uri, DAW-uri și MIDI-uri și aveam nevoie să înțeleg mai bine niște treburi, dar lucrul în DAW cu MIDI mi s-a părut dintr-un secol trecut, iar BBCSO un plugin greoi, care nu te ajută deloc la creativitate. (Încerc pe cât posibil să nu umflu articolul ăsta cu termeni tehnici, dar uneori sunt greu de ocolit.)

Primul curs s-a terminat după trei luni, iar tema mea de final a fost o versiune instrumentală pentru Consumatori de vise. Am vrut s-o fac direct pentru trupă și orchestră, cu voce și tot tacâmul, dar profu’ mi-a zis că nu-s încă pregătit pentru asta. Neavând limite de buget, orchestra fiind una pur virtuală, mi-am dat în stambă cu exagerările — spre exemplu am folosit șase percuționiști, doar așa, pentru că se putea. Bineînțeles că am simțit din plin lipsa vocii, a tobelor și a distoarselor, dar până la urmă a fost un experiment destul de reușit.

Mare parte dintre așa-zișii mei colegi au dispărut după primul curs. Să fiu cinstit, m-am mai uitat peste temele unora dintre ei — că puteau fi văzute de oricine din clasă — și n-am înțeles de ce s-au înscris. Aveau lacune mari de teorie și armonie. E clar că ignoraseră cu bună-știință prospectul, care îți spunea de la bun început cam ce cunoștințe trebuia să stăpânești deja. Erau probabil dezamăgiți că nu le ieșise pasența cu arsul etapelor și nu făceau față după ce cheltuiseră niște bani, drept urmare se străduiau să apară cât mai puțin și să stea cât mai în umbră. A fost o singură lucrare care mi-a plăcut mult, a unei chinezoaice. Din păcate tema ei nu respecta cerințele, dar altfel era super-artistică. 

Între timp, data concertului fusese bătută în cuie și începuserăm să ne întâlnim și să facem brainstorminguri pentru show. De la un moment dat încolo eu am fost foarte absent, pentru că trebuia să lucrez la orchestrații, dar ceilalți byroni au continuat să se întâlnească regulat cu oamenii ăia care nu se văd, ca să pună celelate componente ale show-ului la punct.

La partea a doua a cursului au apărut alți așa-ziși colegi, care ori se credeau prea buni pentru primul, ori îl făcuseră altă dată și își luaseră o pauză după. Unii dintre ei păreau de treabă (cei doi-trei care intrau în live-uri), dar nici cu ei n-am reușit să leg mai mult de două vorbe prin comentarii și nici temele lor nu m-au impresionat cine știe cât. Partea a doua a fost mai faină decât prima, am învățat tot felul de tehnici și ne-am rafinat cunoștințele deja dobândite, dar la un moment dat, după vreo două luni, mi-am făcut un calcul și am realizat cu un nod în gât că dacă nu mă apuc imediat și nu scriu o piesă pe săptămână, n-am nicio șansă să termin proiectul la timp. (Dacă urmărești blogul ăsta, probabil ai citit articolul precedent, pe care l-am scris în respectiva perioadă.)

Am alcătuit apoi structura orchestrei, ținând cont de gălăgia pe care o face o trupă rock, și m-am sfătuit și cu profu’, care a făcut doar mici ajustări și mi-a dat o listă cu concerte rock simfonice de ascultat. Proiectul final pentru curs a fost chiar prima piesă din viitorul concert, Acasă, de data asta cu tot cu trupă, iar Vicente a părut mulțumit de rezultat, drept urmare am considerat-o terminată și am lăsat-o așa. Nu am pretenția că aș fi devenit între timp vreun Stravinski, dar, pentru ce aveam noi nevoie, cele două cursuri au fost mai mult decât suficiente.

Evident că părea că exagerez, dar exagerarea asta m-a ajutat să termin piesele la timp și să am vreme să le mai iau odată la mână în timpul redactării partiturilor, care a durat vreo trei săptămâni cu tot cu învățatul de la zero a unui alt soft, Dorico, specializat în așa ceva. (StaffPad-ul e foarte mișto, dar dacă vrei să redactezi profi partiturile nu e tocmai potrivit. N-am vrut să angajez pe altcineva tocmai ca să pot trece din nou prin tot și să pot corecta eventualele greșeli, care au fost puține, dar au existat. Am ales Dorico și nu Sibelius pentru că urăsc să plătesc abonamente peste abonamente și prefer să dau mai mulți bani o singură dată.) 

După vreo săptămână de redactat partituri m-am dus la farmacie și mi-am luat niște colagen, că mă dureau toate cele de la statul pe scaun concentrat, cu mâna pe mouse. Râdem, glumim, dar CNP-ul își mai cere câteodată drepturile și oricum nu prea sunt obișnuit să stau la birou. 😋

Între timp, byronii începuseră repetițiile, la care eu în mare parte am absentat, că mă aveau oricum pe bandă și ar fi trebuit să mă clonez ca să mai fac și asta. Dar de la un moment dat încolo am participat și în persoană. 

Cu o săptămână înainte de prima repetiție generală m-au vizitat Simona Strungaru și Sebastian Burneci, cu care am petrecut o întreagă după-amiază să punem partiturile cap la cap, urmând ca ei să le ducă la imprimat. 

Apoi a urmat partea magică, momentul în care ne-am întâlnit cu orchestra într-unul dintre studiourile de repetiții din Sala Radio. Cred că am zâmbit tâmp vreo patru ore. Cele trei zile de repetiții care au urmat au fost foarte mișto, Simona are super-experiență. Dincolo de dirijat, înțelege bine particularitățile fiecărui ansamblu și știe de unde să apuce pasajele mai tricky. Lăsând asta la o parte, eu nu înțeleg cum fac oamenii ăștia. Dincolo de faptul că mi-au plăcut enorm, repetițiile m-au stors complet de energie, am adormit în fiecare seară înainte să ating perna, chiar și în ultima, în care s-ar fi presupus că o să mă cam perpelesc. Instrumentiștii din orchestre au deseori mai multe repetiții din astea pe zi…

Din punctul meu de vedere, concertul a trecut în vreo 15 minute și a fost unul dintre cele mai faine pe care le-am trăit vreodată, asta destul de mult și din cauza voastră. 

Și brusc, după 10 luni de muncă, țuști, a trecut, iar eu mă învârt de două săptămâni în cerc, neștiind de unde să-mi reapuc obiceiurile. Deocamdată am scris aici, sperând să nu plictisesc foarte tare, mai ales că trăim niște vremuri în care nu mai face multă lume postări pe blog, că e mai simplu să zici două vorbe, să pui o poză direct pe platforme și să aștepți like-urile. De săptămâna asta mă voi reapuca și de newsletter, iar de săptămâna viitoare și de #byroniiascultă. Bookclub-ul și Audioclub-ul vor fi reluate din ianuarie. Zilele astea o să anunț ce citim, deși se cam știe deja, am promis-o la un bookclub trecut.

De sâmbătă am reînceput concertele de club, iar pe 18 decembrie vom readuce Minunata Lume Nouă pe scenă la Târgu-Mureș, cu filarmonica de acolo și Remus Grama la pupitru.

Ne-om vedea, zic!