Obsesia unplugged-ului

Începutul anilor ’90 a însemnat foarte mult pentru ţara asta. Au fost anii în care ne-am permis să visăm, să credem într-un viitor diferit, anii în care schimbarea era un cuvânt iubit şi libertatea de exprimare devenea posibilă. Au fost anii în care am fost adolescent şi am hotărât într-un moment pe care nu-l voi uita niciodată că o să fac ce am ajuns să fac. Şi au fost anii în care cuvântul unplugged a căpătat o rezonanţă profundă în subconştientul unei generaţii.

Pe vremea aceea nu aveam nici MTV, nici cablu, iar puţinii deţinători de antene parabolice nu făceau parte din cercul meu. Multă vreme n-am avut nici VHS, aşa că mă mulţumeam cu ce vedeam pe TVR şi pe bulgari. Aveam în schimb un casetofon, amărât şi el, dar funcţional, iar casete se găseau câte vreai. Cred că vă închipuiţi cam cât de puternică era senzaţia când vedeam vreun concert pe la vreun deţinător de VHS, ce să mai vorbim de live.

Când am dat pentru prima dată de unplugged-ul Nirvana n-am înţeles nimic. Nu ştiam ce înseamnă unplugged şi nu pricepeam de ce oamenii ăia care acasă îmi măcelăreau difuzoarele stau acum pe scaun şi cântă cu chitare acustice. Dar mi s-a părut abisal. Cobain răcnind printre distors-uri şi tobe gălăgioase era ceva absolut normal, dar acum chiar îi puteam auzi vocea, timbrul inconfundabil, răguşit, nazal, cumva fermecător, se înţelegea în sfârşit perfect.

Ce-mi place la unplugged este că nu îl poţi asocia cu o perioadă, cu un tip de sound, nu te poate păcăli, este onest, anulează cumva curentele muzicale, trend-urile. Asta poate şi pentru că mă calcă pe nervi oamenii care ascultă obsesiv un singur gen muzical, negându-le vehement pe toate celelalte. Sub cupola unplugged-ului o partitură clasică pentru un cvartet de coarde poate lejer să stea lângă Björk acompaniată de clavecin sau Jimmy Page cu Robert Plant aşezaţi în praful Marocului lângă nişte neaoşi care bat din palme şi cântă-n limba lor.

Într-un târziu frate-miu a cumpărat un VHS micuţ. Ce e haios e că noi ne închipuiam cumva că aia e ultima tehnologie, că n-o să apară altceva, drept urmare ne-am apucat să colecţionăm casete video, convinşi că o să le avem toată viaţa. Pe ultima dintre ele am zărit-o în parc anul trecut, se juca nepotă-miu cu banda, o lega de copaci, făcea capcane cică. Am zâmbit nostalgic, măcar lui să-i mai folosească la ceva.

În ’95 m-am înscris în Happy Hippy Club, o întâlnire săptămânală a ascultătorilor de rock, prezidată de Florian Pittiş într-un subsol din Universitate, unde se făceau vizionări, se bea şi se cânta. Social media 🙂 Am şi acum legitimaţia, cu autograful lui Pittiş (cred că era singura modalitate de a-l avea, el declarând sus şi tare că de la moartea lui Lennon nu mai dă autografe). Pe spatele ei scrie că posesorul poate fi însoţit de o singură persoană, de al cărei comportament răspunde 🙂

La întâlnirile cu pricina, oricine dorea, putea susţine o scurtă (sau poate mai lungă) reprezentaţie, cântând orice îi poftea inima. Amplificare ioc, aşa că toată lumea presta wireless. Acolo i-am văzut pe unii care şi-au terminat recitalul spărgându-şi chitarele aşa cum vedeam la trupele de afară. M-am dus şi eu într-o zi cu chitara mea bulgărească Orfeus şi am cântat vreo jumătate de oră piese din unplugged-ul Nirvana, cu versurile stâlcite, aşa cum le auzea urechea mea needucată pe atunci într-ale limbii engleze. Nu mi-am spart chitara la final, dar m-am dus cu tupeu la Moţu Pittiş să-i cer o părere. Mi-a spus că e foarte bine, dar ar trebui să cânt ceva al meu.

După cum se vede, i-am ascultat sfatul, dar de obsesia unplugged-ului n-am scăpat. Şi îmi place şi electric şi electronic de mă urc pe pereţi, dar unplugged-ul a rămas acolo, undeva, lipit de o amintire ca asta sau de un concert în grădină, cu o cană de ceai aburind pe masă.

P.S. Cu alte cuvinte, bine aţi venit acasă la mine, sper că vă place cum am amenajat. Bineînţeles că o să mai scriu din când în când şi pe celelalte două bloguri (adevărul şi byronmusic), dar aici chiar o să-mi fac de cap. Enjoy!