Daft Punk – Random Access Memories (2013)

Nu prea mă omor după muzica disco, dar am ascultat de curiozitate câteva albume cu trupe ca Chic, The Jacksons sau Bee Gees. Sunt amator de funk vechi, Sly and the family stone, Funkadelic sau Prince, dar nici după el nu mă dau în vânt neapărat. Iar Daft Punk nu mi-a plăcut niciodată, Around the world mi s-a părut una dintre cele mai agasante chestii ever. Acum, că v-am desenat harta preferinţelor mele muzicale în direcţia asta, cred că puteţi să mă credeţi pe cuvânt când afirm că Random Access Memories este un album genial.

Random_Access_MemoriesDaft Punk sunt doi francezi din Paris, Thomas Bangalter şi Guy-Manuel de Homem-Christo. Împreună cu Laurent Brancowitz, actualmente chitarist la Phoenix (evident, nu cel românesc), au avut la începutul anilor ’90 trupa Darlin’. Un jurnalist de la Melody Maker i-a desfiinţat într-un review numindu-i “daft punky trash”, iar oamenii în loc să se supere, au adoptat expresia ca nume pentru următorul lor proiect.

Până la Random Access Memories n-am ascultat niciun album de-al lor cap coadă. După cum spuneam, mi se păreau enervanţi. M-a îmblânzit single-ul cu Pharell Williams, Get Lucky, care mi se pare comercial, dar cu foarte mult bun simţ. Din cauza lui am căutat albumul şi am rămas şocat ascultându-l. În primul rând am remarcat că se cântă pe bune şi foarte bine. Am descoperit ulterior că instrumentiştii erau nişte greuceni din jazz, ca Omar Hakim sau Nathan East, muzică clasică – pianistul Chilly Gonzales, sau chiar disco – Nile Rodgers, şeful de la Chic. Vocaliştii sunt impecabili, pe lângă Pharell Williams mai apar Panda Bear de la Animal Collective, Julian Casablancas de la The Strokes, Paul Williams şi Todd Edwards. Pe lângă ei, cei doi francezi cântă filtraţi prin vocoder părţile robotice, care întâmplător au mega feeling.

Costurile producţiei au fost undeva la peste un milion de dolari şi au fost suportate de cei doi, pentru a avea libertate de exprimare cât mai mare. Albumul a fost înregistrat în trei studiouri din Los Angeles, unul din New York şi unul din Paris pe parcursul a patru ani. Todd Edwards spune că microfonul pe care a cântat la înregistrări valorează mai mult ca maşina lui şi a fost folosit cândva de Frank Sinatra.

Am ascultat albumul de peste douăzeci de ori şi pot să spun cu mâna pe inimă că n-am auzit nimic de nivelul ăsta până acum. Bineînţeles, mă refer strict la genul ăsta de muzică. E cumva tributar disco-ului şi funk-ului şaptezecist, dar are muuulte nivele peste. E teribil de bine făcut şi sună de mori, dar parcă nu încearcă să epateze, e sincer şi direct, deşi foarte complex.

Să-mi spuneţi dacă v-a plăcut.