Daft Punk – Random Access Memories (2013)
by 24 iunie 2013Nu prea mă omor după muzica disco, dar am ascultat de curiozitate câteva albume cu trupe ca Chic, The Jacksons sau Bee Gees. Sunt amator de funk vechi, Sly and the family stone, Funkadelic sau Prince, dar nici după el nu mă dau în vânt neapărat. Iar Daft Punk nu mi-a plăcut niciodată, Around the world mi s-a părut una dintre cele mai agasante chestii ever. Acum, că v-am desenat harta preferinţelor mele muzicale în direcţia asta, cred că puteţi să mă credeţi pe cuvânt când afirm că Random Access Memories este un album genial.
Daft Punk sunt doi francezi din Paris, Thomas Bangalter şi Guy-Manuel de Homem-Christo. Împreună cu Laurent Brancowitz, actualmente chitarist la Phoenix (evident, nu cel românesc), au avut la începutul anilor ’90 trupa Darlin’. Un jurnalist de la Melody Maker i-a desfiinţat într-un review numindu-i “daft punky trash”, iar oamenii în loc să se supere, au adoptat expresia ca nume pentru următorul lor proiect.
Până la Random Access Memories n-am ascultat niciun album de-al lor cap coadă. După cum spuneam, mi se păreau enervanţi. M-a îmblânzit single-ul cu Pharell Williams, Get Lucky, care mi se pare comercial, dar cu foarte mult bun simţ. Din cauza lui am căutat albumul şi am rămas şocat ascultându-l. În primul rând am remarcat că se cântă pe bune şi foarte bine. Am descoperit ulterior că instrumentiştii erau nişte greuceni din jazz, ca Omar Hakim sau Nathan East, muzică clasică – pianistul Chilly Gonzales, sau chiar disco – Nile Rodgers, şeful de la Chic. Vocaliştii sunt impecabili, pe lângă Pharell Williams mai apar Panda Bear de la Animal Collective, Julian Casablancas de la The Strokes, Paul Williams şi Todd Edwards. Pe lângă ei, cei doi francezi cântă filtraţi prin vocoder părţile robotice, care întâmplător au mega feeling.
Costurile producţiei au fost undeva la peste un milion de dolari şi au fost suportate de cei doi, pentru a avea libertate de exprimare cât mai mare. Albumul a fost înregistrat în trei studiouri din Los Angeles, unul din New York şi unul din Paris pe parcursul a patru ani. Todd Edwards spune că microfonul pe care a cântat la înregistrări valorează mai mult ca maşina lui şi a fost folosit cândva de Frank Sinatra.
Am ascultat albumul de peste douăzeci de ori şi pot să spun cu mâna pe inimă că n-am auzit nimic de nivelul ăsta până acum. Bineînţeles, mă refer strict la genul ăsta de muzică. E cumva tributar disco-ului şi funk-ului şaptezecist, dar are muuulte nivele peste. E teribil de bine făcut şi sună de mori, dar parcă nu încearcă să epateze, e sincer şi direct, deşi foarte complex.
Să-mi spuneţi dacă v-a plăcut.
comentarii
-
Gabriel Pelmus
Am incercat de mai multe ori sa ascult albumele lor dar nu m-au prins niciodata. Melodia pe care ai postat-o m-a surprins placut. Daca toate piesele de pe album sunt la fel de bune, cu siguranta va ajunge in masina pentru a-l asculta mai des.
-
John
Cu toate acestea, Discovery ramane mai bun, macar si numai pentru faptul ca vine acompaniat de un lung metraj care ii se potriveste perfect.
-
Dan Byron
Sorry, nu sunt de acord. Iti dai seama ca intre timp mi-am tras si celelalte trei albume si am si incercat sa le ascult. Am gasit intr-adevar chestii interesante, dar nu se compara cu ultimul. Adica mi se pare ca pe celelalte au incercat iar pe asta au gasit. No offence, stiu ca gusturile nu se discuta.
-
-
Liviu
Stiai de coverul asta? Mi se pare extrem de reusit.
http://www.youtube.com/watch?v=T5Cp55MvX54
Cat despre album, l-am ascultat imediat dupa ce a aparut, vazand toata nebunia creata in jurul lui, dar pe mine nu m-a dat pe spate. Niciodata nu mi-au placut vocile alea robotizate, si albumul parca e prea „inundat” de muzica disco veche. Dar, ma rog, cred ca e vorba de un trade mark deja, si uite ca a prins atat la mase cat si la „elitisti” 🙂
PS: de ce nu se arata niciodata in lume fara castile alea? Sunt chiar atat de urati? Sau viseaza la o cariera in formula 1? :)) -
Dan Byron
Foarte tare, nu stiam de cover. Cu vocile robotizate (trecute prin vocoder) si mie mi s-a parut ciudat la inceput, acum le iubesc. Asculta Within spre exemplu, mi se pare daramatoare tocmai din cauza vocoderului http://m.youtube.com/watch?v=wPNfV8BCzYk. Si sa stii ca apar in public si fara casti si nu-s chiar asa urati 🙂 uite aici http://digboston.com/boston-lulz/2012/12/touch-the-wonder-greatest-unmasked-masked-characters/attachment/daft-punk-no-masks/ .
-
Mihai
Ai „incercat” soundtrack-ul de la Tron? By Daft Punk, bineinteles.
-
Dan Byron
Bineînțeles, am văzut și fimul din păcate…
-
Transp
Citeam la un moment dat că albumul ăsta a avut o promovare atât de bine pusă la punct şi atât de spectaculoasă încât nici nu mai conta ce muzică e pe el. Putea să fie un mixtape creat de ei pus aşa aiurea, ar fi avut aproape acelaşi succes. Mulţi, printre care şi eu, ascultător de muzică din aia agasantă (dar da, şi pe mine m-au cam agasat în trecut), au fost surprinşi de tot ce înseamnă calitatea muzicii din album. Nu se apropie prea mult de funk-ul cu care ne-am obişnuit (funk din care vin şi „greucenii” amintiţi de tine mai sus, dar se leagă aşa de bine totul încât melancoliile muzicilor trecute de vârsta asta încât m-au copleşit. Pentru ascultătorii de Daft Punk, ăsta e „ALBUMUL”. Sau ar trebui să fie pentru toţi, acum depinde de gusturi.