Patru albume faine din iulie 2018

În iulie acum patruzeci de ani Talking Heads lansau al doilea lor album, More Songs About Buildings and Food, o chestie pe cât de sărită de pe fix, pe atât de originală. Zece ani mai târziu apărea celebrul South of Heaven al celor de la Slayer, un clasic al thrash metalului, iar în iulie 1998 The Chemical Wedding-ul lui Bruce Dickinson, cu fragmente de versuri din William Blake. Trei albume mari pentru genurile lor, dar care nu se potrivesc neam cu vara/căldura/concediile/plaja etc, ba chiar două dintre ele sunt supărate rău pe viață. La noi nu există trupe de rock care să-și permită așa ceva, mai toate lansările au loc în perioadele în care funcționează cluburile, adică toamna și primăvara, lăsând celelalte două anotimpuri pradă cântecelelor de sezon. Păcat. Rock-ul se pare că se înțelege destul de bine cu căldura. Ironic, albumul lunii iulie ce tocmai se duse numai de rock nu e.

Dirty Projectors – Lamp Lit Prose

N-am fost niciodată în State, însă trebuie musai să ajung într-o zi, să văd ce naiba aer respiră ăștia de scot muzica asta atât de faină. Ok, David Longstreth, creierul și sufletul Dirty Projectors, este un muzician excelent, un absolvent de Yale atât de pasionat de arta sunetelor încât în 2001 și-a întrerupt facultatea ca să-și înregistreze primul album, ceea ce niciun om normal la cap n-ar face (din pricina riscurilor de a rămâne pe dinafară pe veci), ci doar un american ambițios care preferă studiourile de înregistrări sălilor de curs. Însă asta nu justifică neapărat cantitatea de muzică bună produsă în cei 16 ani de când există proiectul. Lamp Lit Rose este al 9-lea album Dirty Projectors, o nebunie art-rock fără reguli aparente, un compozit de ritmuri suprapuse și structuri alambicate, pline de viață, profitând de imaginația bogată a lui David, care semnează si producția. Pe alocuri e mai mult creier decât inimă, iar mie mi-ar plăcea să fie un pic invers, dar nimeni nu e perfect. Ascultați Lamp Lit Rose, n-o să vă pară rău!

Between the Buried and Me – Automata II

Spre dezamăgirea unora, metalele nu prea fac parte din preferințele mele actuale, le-am „fumat” când eram mai tânăr si mai neliniștit. Asta nu înseamnă că nu cotrobăi lună de lună și în mormanul de grohăieli și distorsuri care se tot lansează. Rareori găsesc însă ceva care să-mi și placă, sunt toate pline de clișee de care m-am cam săturat. Automata II era cât pe ce să fie oprit după primele măsuri de „oboseală,” ceea ce nu vă recomand să faceți. Lăsați-l să meargă, veți fi plăcut surprinși de ce urmează. Ai dracului americani! Ce mai muzicieni mai au și ei! (săriți, am un deja-vu, au schimbat ăștia ceva în Matrix) De parcă istoria lor ar sta la baza rock-ului mondial! Nu că ar munci ca nebunii până la epuizare. Noooo… Țara e de vină! Albumul în cauză nu e chiar un album, este de fapt un EP, o jumătate de disc, prima parte fiind lansată în martie anul curent. O strategie pe care am mai văzut-o și la alții, chiar și de pe la noi, și care făcută cum trebuie poate fi chiar interesantă. Iar cu metalul progresiv se potrivește și mai bine – după ce îți pui neuronii pe bigudiuri în martie, ai nevoie de un moment de respiro până în iulie, ca să poți înghiți și felul doi.

Eddie Palmieri – Full Circle

După cum spuneam mai sus, albumul lunii iulie nu are nici cea mai mică legătură cu rock-ul, ba chiar e un fel de „la mare/la soare” ideal, adică așa cum mi-ar plăcea mie. Pe scurt, Eddie Palmieri este un tânăr de 81 de ani, născut la New York din părinți portoricani, un pianist de salsa/jazz extrem de bun, care la 11 ani cânta la Carnegie Hall, iar la 14 fonda prima lui trupă (urmând exemplul fratelui său, gigantul Charlie Palmieri), primul muzician din istorie căruia i s-a decernat premiul Grammy pentru cea mai bună înregistrare latino (asta se întâmpla în 1975, până acum Palmieri primind încă opt Grammy-uri). Full Circle este o culegere de piese pe care muzicianul le-a mai înregistrat de-a lungul carierei sale, refăcute pentru un ansamblu mai generos și înregistrate cu mijloacele actuale. Cu alte cuvinte un fel de best of care se aude de plângi. Nu sunt foarte încântat de mormăielile de pe solo-urile de pian, nici ale lui Jarrett nu-mi plac și nu cred că adaugă vreun plus, dar e un artificiu care place multora, nu înțeleg de ce. Sunt convins că mulți instrumentiști scot tot felul de sunete pe gură când se aruncă într-un solo, însă nu mi se pare sexy să li se pună un microfon în față în momentele respective. Altfel, după cum spuneam, un album excelent pe care se poate dansa, dar foarte bun și pentru audiție. Luați cu pâine.

YCCMD – Don’t mention it

Sunt foarte curios ce fețe veți face când veți asculta Don’t mention it, un produs românesc de care sunt convins că cei mai mulți dintre voi n-au auzit vreodată, așa cum nici eu n-auzisem până de curând. Noroc că am prieteni mai bine informați. YCCMD (You Can Call Me Dragon) este proiectul unui piteștean de 30 de ani proaspăt mutat în București, Mihnea Crăciunescu, un tip isteț și plin de el care are tupeul să se prezinte pe scenă doar cu o chitară și un looper, bazându-se exclusiv pe farmecul personal și fingerstyle-ul impecabil, un alt român care se ferește de limba română ca de dracu’, dar care își pronunță engleza șmecherește, păcălindu-i probabil pe mulți. Albumul nu e tocmai din iulie, bucăți din el au tot apărut pe Youtube de ceva vreme încoace, dar merită toată atenția, așa că primește o derogare din partea casei. Foarte fain că omul a înregistrat totul în home studio-ul lui (un alt control freak), lucrând doar pe două piese cu producătorul Alexei Țurcan (Travka, Tomma Alistar). Pe Mihnea (sau YCCMD) puteți să-l prindeți și live la Arenele Romane, în deschidere la Akua Naru, pe 7 septembrie. Enjoy!