Rock Werchter 2018 – prima zi

Mergeam din ce în ce mai repede, pe măsură ce ne apropiam de scenă. Rival Sons începuseră să cânte Secret, a doua piesă din setlist, iar indicatoarele de la Golden Circle erau verzi, semn că se putea intra. Majoritatea prietenilor noștri erau încă la coada imensă de afară, dar Rock Werchter-ul nu ținea cont de asemenea nimicuri și începuse la 13 trecute fix, așa cum scria și în program. Avuseserăm mari dubii dacă să mergem la Rival Sons sau la Gang of Youths, dar un tobar mult prea anost al celor din urmă înclinase balanța către californienii de pe scena principală. Părul mi se ridicase pe tot corpul, vocea lui Jay Buchanan deschidea parcă o altă dimensiune, a eroilor rock’n’roll de altă dată, cu dezinvoltura unui Morisson și acutele unui Plant, îmbrăcat șui, ca un vamaiot în delir, învârtindu-și cuvintele dintre cântece cu importanța unui poet decăzut, plimbându-și picioarele desculțe de-a lungul colosalei scene, depărtându-și teatral microfonul la frazele mai urlate. Concertul a durat doar 45 de minute, dar a fost de ajuns să ne dărâme definitiv.

 
Îl mai văzusem pe Wilson de două ori până acum, odată cu Porcupine Tree la Budapesta prin 2007 și odată solo la Sofia acum vreo doi ani, așa că aveam impresia că știu ce ne așteaptă. Am ocupat locuri cât mai în față în cortul numit The Barn (cu capacitate de 20 000 de oameni) și ne-am înarmat cu răbdare. Bineînțeles că totul a început la fix, rare sunt cazurile în care se întâmplă altfel, dar concertul în sine a dat cu virgulă. În primul rând mai mult de jumătate din playlist a fost axat pe To the bone, cealaltă mai puțin de jumătate conținând două piese solo și două Porcupine-uri, fără să includă, doamne-ferește, vreun hit (în afară de Permanating, de care sincer mă puteam lipsi). În al doilea rând vibe-ul a fost foarte nasol și cred că am înțeles o parte din cauze. Omului pur și simplu i-a picat foarte prost să cânte la 3 după-masa într-un cort. După atâția ani de muncă și atâtea albume faine, aproape că-l înțeleg (deși nu cred că are parte în prea multe locuri de atâta lume). Ce nu reușesc să pricep e ce vină aveam noi și mă întreb dacă și el și-a dat seama ulterior că a zbârcit-o.

 
Am petrecut următoarele patru ore într-un slalom aproape continuu, am fost să-i vedem pe Alice in Chains, dar ne-a gonit chitara lui Cantrell care acoperea tot restul trupei, apoi pe At The Drive In, pe care nu i-am înțeles neam, nu de altceva, dar după ce faci niște albume spectaculoase de progresiv cu Mars Volta nu văd de ce te-ai apuca din nou de punk nasol, pe James Bay, care nu cânta rău dar nu se auzea prea strălucit și n-am vrut nici să riscăm vreun diabet, în cele din urmă poposind la Queens of the Stone Age, trupă al cărei succes am tras concluzia că nici până acum nu-mi este explicabil. A, da, sună foarte bine, cântă băieții cu o vână de invidiat, dar partea lor populară este domnul Hommes, care nu e vreo fericire de vocalist, mai ales când se apucă să cânte în falsetto pe pasaje cu super distors. În studio se poate semi-rezolva o asemenea eroare, dar live e chiar imposibil. Pe lângă asta, mi se pare că tot show-ul ăsta cu chitare trântite și boxe dărâmate e așa de expirat… Era fain la The Who, dar asta se întâmpla acum 50 de ani… În fine, nu e treaba mea, poate pur și simplu sunt prea încuiat pentru rock’n’roll.

 
Cireașa de pe tortul primei seri, Gorillaz, a început puțin după miezul nopții cu vreo zece minute întârziere. Scena s-a umplut de instrumentiști excepționali și anonimi, super backing-vocaliste (și un vocalist) la fel de anonime, acompaniînd un șmecheraș cu un incisiv de aur și tricou galben cu mânecă lungă pe care niciun cunoscut de-al meu nu l-ar îmbrăca nici măcar în casă. E ciudat cum a evoluat live-ul în lumea Gorillaz, de la primul turneu, în care toți muzicienii erau ascunși după un ecran imens pe care se proiectau clipuri cu personajele virtuale la concertul de la operă în care erau mai degrabă siluete și acum în plină lumină, ca și cum n-ar fi fost niciodată altfel. Albarn & Hewlett au vrut la început să schimbe total conceptul unui concert pop, dar probabil au ajuns la concluzia că forma clasică are mai mult sens și au renunțat la marile inovații. La partea cu invitații mulți n-au renunțat încă, pe scena de la Werchter s-au perindat tot felul de oameni pe care (cu excepția celor doi De La Soul) nu-i știam, dar fiind în mare majoritate din soul și hip-hop nici nu mă miră, cultura mea în direcțiile astea e destul de limitată. Doar Snoop a fost absent (a apărut doar proiectat). A, și răposatul Bobby Womack, care a fost suplinit de un anume Peven Everett. Puteți vedea concertul integral mai jos.

 
Am ajuns la cort pe la 3, rupți de oboseală, încercând să înțelegem de unde naiba mai au belgienii energie pentru discoteca de lângă camping, plină ochi de oameni veseli și cântăcioși. Ca să nu mai vorbim de coada de la duș de la 8 dimineața…

Va urma

Fotografii de Koen Keppens, Rob Walbers, Ben Houdijk și Jokko