Patru albume faine din iunie 2018

2 iulie 2018

Luna iunie care tocmai s-a terminat a fost foarte bogată în lansări de muzică bună, mai multă decât vă recomand eu de obicei. Dacă aveți timp, chef și vreți să aprofundați dincolo de cele patru albume de mai jos, vă sfătuiesc să căutați Florence + The Machine, Jonathan Bree, John Coltrane (s-au găsit niște înregistrări din 1963 care erau considerate pierdute), Roger Daltrey (numai pentru energie și tot merită băgată o ureche, să nu uităm că omul are 74 de ani) și trupa românească Theory of Mind. Altfel, Coldplay-ul Viva la vida a împlinit 10 ani, iar debutul System of a Down-ului, purtând același nume, 20. Dar să revenim la oile noastre.

Dave Matthews BandDave Matthews Band – Come Tomorrow

Deși există de 27 de ani și a lansat 10 albume, Dave Matthews Band încă este o trupă prea puțin cunoscută în partea noastră de lume. În State însă este un monstru, dând în fiecare vară câte o tură (devenită tradițională) de câte 40-50 de concerte cu casa închisă în arene și săli cu capacități de 10-20000 de locuri. Come Tomorrow nu debutează prea convingător, primele două piese sunt într-un fel de format clasic al trupei, cu un sound destul de depășit (deși l-au mai adaptat, tot adăugând chitare electrice în ultima vreme). Atmosfera poate nu e cea mai bună pentru începutul unui disc (deși sunt convins că își cunosc atât de bine publicul încât nu au lăsat nimic la întâmplare), dar pe parcurs toată lumea o ia razna în cel mai bun sens al cuvântului, cu feelingul imbatabil al lui Dave, cu obsedanta tehnică a lui Carter și sunetul lui perfect de tobă, cu energie încă tânără, deși unii dintre membri au trecut binișor de 50 de ani. Dacă întâmplător n-ați mai ascultat Dave Matthews Band până acum, încercați și Crash și Before These Crowded Streets, asta dacă nu cumva aveți timp și chef să faceți o tură prin toată discografia.

 

GorillazGorillaz – The Now Now

Incredibil, dar adevărat, la numai 14 luni de la Humanz, Gorillaz a lansat un alt disc. Asta nu s-a mai întâmplat de la momentul Plastic Beach/The Fall, nu de alta, dar Damon Albarn se plictisește repede și simte nevoia ba să reînființeze Blur, ba să lanseze album solo, ba să mai colaboreze cu te-miri-cine. Nu că nu i-ar ieși. Râdeam de curând citind un articol despre Steven Wilson în care era comparat cu Albarn pentru volumul incredibil de material sonor izvorât din inspirația unui singur om. Din toate celelalte puncte de vedere, evident, cei doi nu se aseamănă deloc. The Now Now este un altfel de album Gorillaz, cu mai puține colaborări decât de obicei, mai puțin hip-hop și mai multe lamentări albarnistice. Povestea personajelor din trupa virtuală continuă, Murdoc, basistul și sufletul trupei fiind tura asta în închisoare, zice el că fără nicio vină, fiind înlocuit de un anume Ace, iar rolul creator revenindu-i lui 2D, vocalistul prostovan și melancolic. Puteți citi aici un interviu haios și la fel de virtual. Altfel, abia aștept să-i văd. Ne-am dat întâlnire joi la Rock Werchter.

 

NINNine Inch Nails – Bad Witch

Nine Inch Nails n-a fost niciodată o trupă de sine stătătoare, ci mai mult un pseudonim al lui Trent Reznor, producătorul nebun (și genial) care a pus Marylin Manson pe hartă. Inovând în continuu, Reznor a ajuns la un nivel imposibil, fiind invidiat (și câteodată imitat) de mulți sunetiști și producători de pe planeta Pământ. După Hesitation Marks, album pe care vi l-am recomandat cândva pe blogul ăsta, omul a mai făcut niște muzică de film (printre care Gone Girl) împreună cu Atticus Ross (actualmente cică membru plin NIN) și a lansat două EP-uri originale și încă unul cu remixuri. Bad Witch nu e tocmai un album, are doar 31 de minute, dar Reznor s-a încăpățânat să-l pună în această categorie pentru a avea vizibilitate pe canalele de streaming pentru o perioadă mai lungă. Altfel, așa ceva nu există. Eu am murit și am înviat ascultându-l. Să combini ritmuri de twist sau de pop kitschos cu super distorsiuni și versuri cu probleme existențiale, asta înseamnă să fii mafiot. Așa-zis-ul album are doar șase piese, dintre care două sunt instrumentale, mama lui de zgârcit, dar jumătatea aia de oră contează mai mult decât multe albume duble. În fine, Bad Witch mi-a plăcut cel mai mult luna trecută, așa că îl declar albumul sau EP-ul lunii. Iar cu NIN mă văd duminică la același festival despre care vorbeam mai devreme.

 

Petra AckerPetra Acker & The Band – Never Been Better

Oh yeah, Romania strikes back! Nu este The Band-ul lui Robbie Robertson, ci un The Band românesc cu valențe de R&B, jazz și pop, format din Michael Acker (fratele Petrei) – bas, Albert Tajti – clape și Victor Stoica – tobe. Pe Petra și pe Michael îi știu de multă vreme, ne-am tot intersectat pe când erau în The Others, o fostă trupă funky foarte faină, alta decât cele două cu același nume din State și UK. Mi-au plăcut întotdeauna ambitusul androgin al Petrei, alura ei nomadă și ritmurile în jurul cărora se învârte. Nu mă miră că n-a ajuns prea departe la Vocea României, nu era locul ei acolo, cu scuzele de rigoare pentru toți iubitorii show-ului, e un spectacol dedicat amatorilor, iar miss Acker a trecut demult de această etapă. În fine, două vorbe despre EP (da, știu, și eu voiam un album întreg, dar nu le poți avea pe toate): mi-au plăcut mult piesele, abordarea e simplă și groovy, dacă ar fi fost după mine aș mai fi adăugat chestii, dar nu e după mine, că nu e discul meu; dincolo de tehnica excelentă m-a mișcat plăcerea de a cânta a Petrei, felul în care parcă s-a jucat cu părțile vocale, inclusiv pe cele două (parcă) scat-uri, și iarăși, dacă ar fi după mine (dar iarăși nu e), asta aș da în continuu pe toate radiourile comerciale, nu cred că ar strâmba niciun mamaiot din nas.

Audiție plăcută!

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.