Home » Muzică » Nine Inch Nails – Hesitation Marks (2013)

Nine Inch Nails – Hesitation Marks (2013)

În 1995, când am văzut pentru prima oară Natural Born Killers, habar n-aveam cine e Oliver Stone, deși mai văzusem un film făcut de el, The Doors, care mă impresionase destul de tare. Dar eu bineînțeles că nu știam că filmele astea două au vreo legătură. În ’95 habar n-aveam cine mă-sa e Woody Harrelson, bașca Juliette Lewis, Tommy Lee Jones sau Robert Downey jr. Mi-a plăcut muzica filmului la nebunie, dar bineînțeles că n-auzisem în viața mea de Trent Reznor, producătorul ei, omul care alesese piesele și le aranjase peste nebunia lui Stone. Într-un final am făcut rost de soundtrack pe casetă (pirat, bineînțeles) și am tocit banda aia până am învățat și replicile dintre piese. Și am învățat o mulțime de nume noi – Leonard Cohen, Patti Smith, Nusrat Fateh Ali Khan, Jane’s Addiction, etc. și o altă bizarerie denumită Nine Inch Nails, care apărea cu vreo trei piese. Bineînțeles, atunci n-am făcut nicio conexiune, n-aș fi avut cum. Un an mai târziu a apărut un album care m-a șocat destul de tare, un album cu un tupeu fantastic, o muzică dementă cum nu mai auzisem, care provoca și ironiza societatea vestică în cel mai arogant mod posibil – Antichrist Superstar. Și în timp ce eu rosteam numele lui Marilyn Manson, Trent Reznor intra în viața mea prin ușa din dos, conducând tot acest circ de pe scaunul din umbră al producătorului. E tare că în perioada aia începusem și cu jocurile de PC și era unul care mă obseda, numit Quake, la care cine credeți că scrisese muzica?

Cred că prima oară când am conștientizat cine e tipul din clipul lui Bowie I’m Afraid of Americans a fost când am văzut And All That Could Have Been, un concert devastator, o anarhie controlată, cu un Reznor nebun care își folosește microfonul pe post de pumn cu care își dă în propriu-i cap și își distruge chitarele aproape maniacal, câte una pe piesă (și nu sunt decât niște Gibson-uri Les Paul amărâte). Apoi am ascultat primele trei albume, Pretty Hate Machine, The Downward Spiral și The Fragile și m-am îndrăgostit iremediabil. Ba am ascultat și remixurile, Further Down The Spiral, iar unele mi s-au părut chiar mai interesante ca originalele. Iar coverul lui Johnny Cash după Hurt e priceless, chiar sunt unii care au impresia că ăla e originalul. La fel ca la Personal Jesus 🙂

Muzica de film l-a atras întotdeauna pe Reznor, și dacă la mai sus amintitul Natural Born Killers n-a făcut altceva decât să asambleze un puzzle format din piese ale mai multor artiști, la Social Network și Girl With The Dragon Tattoo a scris împreună cu Atticus Ross muzică originală și a primit două Oscaruri pentru asta.

130827-nine-inch-nails-hesitation-marks-cover-art-stream-itunesAm ascultat toate albumele care au ieșit după 2000, dar n-am mai simțit niciodată fiorul lui Downward sau Fragile (Pretty Hate mi se pare haios, e un fel de proto-NIN, ideea e acolo, dar nu și sunetul), deși au momente foarte bune toate. Anul ăsta a apărut Hesitation Marks și i-am dat o șansă, așa cum fac cu fiecare album care îmi pică în mână. Mi s-a părut incredibil de bun de la cap la coadă, un revival în toată splendoarea, mult mai electro decât oricare alt NIN (toba acustică apare pe o singură piesă și nici măcar nu te prinzi), foarte matur și al dracului de catchy. Reznor e bolnav cu instrumentele electronice analogice, are pereții studioului plini de ciudățenii vechi, sintetizatoare, mașini de ritm, etc. Ca de obicei, a făcut majoritatea chestiilor de unul singur (Nine Inch Nails e un fel de pseudonim, nu e vreo trupă), dar a invitat și câțiva muzicieni de marcă să-i țină companie. Printre ei Adrian Belew (vocalul și unul dintre chitariștii de la King Crimson, trecut pe la Frank Zappa, David Bowie, Laurie Anderson, etc.) și Pino Palladino (basistul din John Mayer Trio, colaborator The Who, Jeff Beck, Eric Clapton, etc.).

Așadar vi-l recomand cu căldură, e unul din Top 5-ul meu de anul ăsta.

 

P.S. Seara de dinainte fusese lungă, alcoolul încă nu se eliminase complet din sânge, iar noi plecasem ca bezmeticii pe traseu. Până la Șpirlea ne vărsasem plămânii, dar ne opream odată la o jumătate de oră să ne mai tragem sufletul și să fumăm câte o țigară. Au urmat înjurăturile de pe grohotiș, Zaplazul cu fereastra lui spre soare, lanțurile agățate pe stâncile alunecoase și albe. Pornisem la drum șase, dar doi abandonaseră pe la ultimul izvor, iar noi „ăștilanți” ne împărțisem în două bisericuțe. Eu și cu Tibi eram avangarda. Ariergarda era destul de greoaie, îi mai așteptam din când în când trăgând câte un fum, dar ni se cam luase, iar distanța dintre noi începuse să crească simțitor. Tibi dăduse drumul înjurăturilor de pe la al treilea lanț. Muntele îl păcălea, de fiecare dată avea impresia că uite acușa ajungem, aia de deasupra e creasta. Și bineînțeles că nu era, și mie mi-a luat ceva timp să mă prind, iar el înjura de mama focului. Până sus am fumat mai mult de jumate de pachet, așa mahmurel cum eram și mă tot miram ce obosit sunt. Îmi aduceam aminte de prima experiență pe creasta Pietrei Craiului, când urcasem cu un prieten cu două chitare în spinare și o desagă cu o conservă, o bucată de pâine și o sticlă cu apă. Mi-or fi crescut mie așa tare nevoile? O fi de la bătrânețe… În cele din urmă am ajuns, cu chiu cu vai, sus. Era o liniște de te dureau urechile, doar gâzele o mai tulburau când și când cu aripile lor zbârnâitoare. Am făcut un popas mai lung, ne-am mai calmat, am scos mâncarea din rucsaci și ne-am apucat să spunem bancuri. La un moment dat, telefonul lui Tibi a bipăit, un sunet complet nelalocul lui în atmosfera aia de basm. L-a scos calm din buzunar, s-a uitat la el, a sărit în picioare şi a început să ţopăie, urlând din toți bojocii:

„Fuckfuckfuckfuckfuck!!! Trebuie să ne întoarcem acum!!”

„Ce-ai mă, ai luat-o cu capu’?”

„Diseară e Nine Inch Nails la Peninsula!!”

Am sărit de parcă mă arsese ceva la fund:

„Fuckfuckfuckfuck!! Păi bine mă, tu ți-ai pus reminder în ziua concertului??”

Previous post link
Next post link

About Dan Byron

2 Comments

  1. Pentru ca nu imi place sa dau like o sa scriu cateva randuri.
    Prima data am ascultat Nine Inch Nails intr-a 12-a, in liceu. Era perioada in care ascultam si Korn, Deftones, Marilyn Manson si ma uitam la Beavis &Butt-Head pana la miezul noptii – spre disperarea alor mei ca deh, aveam si bac-ul de dat si examenul de facultate. Trecusem la next level dupa Depeche Mode, INXS, The Cure. “Downward Spiral” cred ca l-am ascultat de sute de ori de stiam fiecare virgula. „Pretty Hate Machine” mi-a placut, dar nu la fel de mult, mi se pare mai usurel sa zicem. Nu stiam de coloana sonora de la Girl with the Dragon Tatoo. O sa-l revad cu sonorul tare de data asta.
    Mai stii finalul de la “I do not want this”? “I wanna know everything/I wanna be everywhere/I wanna ***/ I wanna do something that matters”. Daca inca mai compune muzica buna se poate spune ca i-a reusit, macar in parte…

    Ps-ul mi s-a parut foarte tare! Here’s a good one: sora-mea a batut cale lunga pana la Peninsula special sa-i vada si, odata ajunsa acolo a baut nus’ ce licoare magica de a dat la boboci tot concertul. In rest totul a fost perfect” 🙂 
    Daca te hotarasti sa-ti publici memoriile pastreaza-mi un exemplar. Cum s-ar numi volumul: “Memoriile unui cintezoi”? Eu tocmai am dat like :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top