Roger Waters – The Wall live

“Isn’t this where we came in?”

2013-08-28 20.33.45

La începutul anilor ’90, la intersecţia Socului (actualmente Chişinău) cu Pantelimon, se afla un chioşc care vindea casete pirat. De acolo mi-am cumpărat într-o zi cu soare un album dublu care avea să-mi schimbe total viziunea asupra muzicii şi a lumii. Ţin minte că în tramvai m-am întâlnit cu un coleg depeşar care a râs de mine şi a zis că ceva mai plictisitor nu-mi puteam lua. Ajuns acasă, deja uşor iritat şi temător că mi-am luat vreo mare ţeapă, am pus una dintre casete în player şi am dat tare. Întâmplător nimerisem a doua parte, care începe cu una dintre cele mai dărâmătoare piese ever – Hey you. Şoc total, ţin minte că m-am dat mai în spate şi mi-am căutat scaunul pe pipăite, hipnotizat ca de prezenţa ameninţătoare a vreunei fiare. Ăsta da moment kodak.

Pink Anderson şi Floyd Council au fost doi bluesmen de culoare din Statele Unite, care, fără vina lor, au ajuns să dea numele uneia dintre cele mai importante trupe din secolul XX. Botezătorul, Syd Barrett, după ce a lansat un album cu Pink Floyd, trupa pe care o înfiinţase alături de prietenul său din copilărie, Roger Waters, a luat-o complet razna şi a fost abandonat, expulzat, etc. În schimb a ajuns sursă de inspiraţie, muză cum s-ar spune. Wish you were here este un album dedicat lui, iar personajul Pink din The Wall este inspirat şi din el (în mare parte fiind  însuşi Waters, bineînţeles). Spre exemplu scena cu rasul sprâncenelor şi al părului de pe corp din filmul cu acelaşi nume este inspirată de Syd, care în timpul unui dineu cu o grămadă de invitaţi s-a dus acasă, s-a ras pe cap şi s-a întors comportându-se de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Există destule polemici despre cel mai important, mare sau bun album Pink Floyd. Unii zic Animals, alţii The dark side of the moon, Wish you were here sau chiar The final cut. Mai sunt unii care spun The Wall. Printre ei mă număr şi eu, deşi îmi plac la nebunie aproape toate. Cred că discurile pe care le-am înţeles cel mai puţin sunt cele din perioada imediat următoare după despărţirea de Syd, spre exemplu A saucerful of secrets (care conţine şi piese de-ale lui) sau Ummagumma. Deja Atom heart mother intră la categoria capodopere. Îmi plac foarte mult şi două discuri solo ale lui Roger Waters – The pros and cons of hitch-hiking şi Amused to death, ba chiar pe acesta din urmă îl consider superior Wall-ului. Am scris despre el aici.

1979 pentru popular music înseamna disco, punk şi un pic de hard rock. Toate trupele importante de rock din anii ’70 se cam duceau pe apa sâmbetei, Led Zeppelin lansase cel mai slab disc din carieră, King Crimson se destrămase cu patru ani înainte (se vor reuni într-o nouă formulă în 1980), Yes, Jethro Tull, Emerson Lake & Palmer scoteau albume din ce în ce mai slabe, etc., etc. E drept că Sex Pistols deja se destrămaseră şi ei, dar The Clash şi Ramones erau în culmea gloriei. La fel şi Chic şi Michael Jackson. Să lansezi un album dublu conceptual într-o asemenea epocă era sinucidere curată. Dar Pink Floyd-ul de la Dark side încoace îşi creaseră un stil atât de personal încât nu avea nicio importanţă ce era la modă.

2013-08-28 20.43.38The wall este construit pe un calapod încercat până atunci de The Who cu Tommy cu zece ani în urmă. Puţini ştiu însă că startul l-au dat cei de la The Pretty Things în 1968 cu albumul S.F. Sorrow, un album-poveste despre un personaj cu acelaşi nume, care este urmărit de la naştere, trece prin război, se îndrăgosteşte, etc., în cele din urmă căzând într-o depresie provocată de o călătorie iniţiatică în care descoperă adevărul despre sine. Într-un interviu din 2009 în Mojo, întrebat despre asemănarea dintre Tommy şi Pink, Waters a zis că „sunt amândoi victime ale aceluiaşi zid. Dar Tommy era surdo-mut şi orb, deci putea fi iertat pentru orice fel de excese. Şi nici nu face vreunul, nu? Ce se întâmplă cu Tommy în cele din urmă? Nu prea multe.”

Pe 6 iulie 1977 Pink Floyd îşi încheiau turneul Animals în Canada, pe stadionul olimpic din Montreal. A fost seara în care Waters a fost foarte iritat de un grup de puşti care stăteau în primul rând şi îi rupeau concentrarea manifestându-se mult prea zgomotos. Ajuns la capătul răbdărilor, l-a scuipat pe unul dintre ei, acest regretabil incident dându-i ideea să ridice un zid între el şi audienţă. A fost prima cărămidă dintr-un zid foarte înalt. În toamnă, Waters s-a retras în sudul Angliei într-o casă izolată, şi-a adus cu el o chitară acustică, una electrică, un pian electric, un sintetizator şi un mixer şi s-a apucat să scrie un nou album. Se pare că izolarea l-a împins la o meditaţie profundă asupra propriei sale existenţe, o călătorie iniţiatică în propriul suflet plin de frustrări şi revoltă. Un fel de S.F. Sorrow real.

Waters avea cinci luni când i-a murit tatăl. Al doilea război mondial era în plină desfăşurare, iar Eric Fletcher Waters tocmai ce se înrolase şi plecase pe front în Italia. Există o singură fotografie în care apar amândoi, Roger în braţele mamei sale. În noul show, pe piesa The thin ice sunt proiectate poveştile unor oameni omorâţi în războaie, atentate, etc., poveşti primite de la fani din toată lumea, cu fotografii ale oamenilor în cauză, fiecare dintre ei devenind o altă cărămidă în zid. Primul este însuşi E.F. Waters. Practic tot albumul se învârte în jurul lipsei tatălui şi în jurul războiului, însuşi personajul Pink devenind la un moment dat un soi de dictator al propriului sine. Centrul planetei The Wall este Bring the boys back home, o corală conţinând numai două versuri aparent banale – „Bring the boys back home, don’t let the children on their own”. „Pierderea tatălui este stâlpul care susţine totul. Anii trec şi copiii îşi pierd taţii din nou şi din nou pentru nimic. Gândeşte-te la toţi taţii ăştia, oameni de treabă, care şi-au pierdut vieţile şi membrele prin Irak pentru niciun motiv. Am cântat Bring the boys back home la bis în turneele mele recente. Mi se pare mai relevant şi mai amar să cânt asta acum decât în 1979”(din acelaşi interviu din Mojo în 2009). Alte cărămizi din zid sunt şcoala (imnul Another brick in the wall part II fiind doar o satiră pe care mulţi au luat-o prea în serios), mama (piesa Mother este destul de general-valabilă, dar e inspirată din Mary Waters), soţia (inspirată probabil de Judy Trim, de care divorţase în 1976) şi stardom-ul. The trial este piesa care „ne lămureşte complet că asta e o călătorie internă”(tot Mojo, tot 2009).

2013-08-28 22.21.32

Turneul original al albumului s-a extins pe durata unui an şi jumătate, dar a avut parte de numai 23 de spectacole în doar patru oraşe: Los Angeles, New York, Londra şi Dortmund, costurile fiind exorbitante. Concertele din Londra au fost înregistrate şi compilate pe două discuri abia în 2000, cu titlul Is there anybody out there? În 1990 Waters a cântat tot albumul în Berlin, în faţa a nu mai puţin de 350000 de oameni şi în compania multor invitaţi, printre care Joni Mitchell, Sinead O’Connor, Van Morrison, Scorpions, Bryan Adams, Cindy Lauper, etc., celebrând astfel căderea zidului Berlinului. Bineînţeles, show-ul a fost super mediatizat şi a apărut pe DVD. Dar totuşi! 24 de spectacole în total până în 2010. Cam puţin. Aşa că tovarăşul Waters, care imediat face 70 de ani, s-a încordat să facă un turneu extins, de peste 200 de show-uri care să facă dreptate super albumului lansat în urmă cu 34 de ani. Şi slavă cerului, a trecut şi pe la noi.

Au fost câteva chestii care mi-au plăcut enorm aseară. Am mai văzut spectacolul acum doi ani în Polonia, am scris despre asta aici. Dar aseară a fost altfel, era la noi acasă şi cânta în Piaţa Constituţiei, în faţa unei clădiri monstruase care ne umbreşte destinele şi în ziua de azi. A fost pentru prima oară când piaţa cu pricina a sunat impecabil, dureros de impecabil, mai ales pentru cei pasionaţi de sunet. Efectele sonore ne-au învăluit la propriu, surround-ul din cinema-uri e la furat de corcoduşe prin vecini. Şi este incredibil cum poate să cânte omul ăsta la vârsta lui. A reuşit să facă 50000 de oameni să tacă la un concert de rock. Mi-a plăcut foarte mult că a adaptat totul la timpul prezent, iHate, iBelieve şi iKill sunt următoarele device-uri de care avem nevoie. Probabil că sunt unii care s-au strâmbat în faţa atâtor imagini cu oameni îndureraţi, alţii care au ridicat o sprânceană critică la adresa lui Pink devenit Hitler. Dar mesajul este până la urmă unul foarte pacifist şi plin de speranţă. The Wall este doar o oglindă în care s-a privit Waters la un moment dat. Şi n-ar strica să avem fiecare câte una.