Peter Gabriel – So live

DSC02399

La început l-am privit ca pe un semi-clown. Clipurile lui nu puteau fi luate prea în serios. Sledgehammer? Steam? C’mooon! Funny, dar totuşi… Apoi am văzut The last temptation of Christ, filmul lui Martin Scorsese care aprinsese un pic spiritele prin lumea creştină pe la sfârşitul anilor ’80. A fost la TV într-o noapte, foarte târziu, ţin minte că se făcuse vreo 3 când s-a terminat. Filmul mi-a plăcut la nebunie, dar muzica m-a rupt în bucăţi mici-mici. Iar la final, când am aflat cine o făcuse am rămas cu gura căscată. Am început să sap, dar mijloacele de informare pe vremea aceea nu erau prea grozave. Am aflat într-un târziu că a lansat şi un album cu soundtrack-ul şi că se numeşte Passion. L-am căutat de cumpărat prin oraş, dar nu l-am găsit. Până la urmă, un vecin mi-a împrumutat o casetă care se numea Sledgehammer, deşi pe ea era tras albumul tot albumul So. La început nu m-a impresionat cine ştie cât, dar cu timpul şi-a săpat în mine un locşor numai al lui. Pe urmă am dat peste Us, de care m-am îndrăgostit teribil. În 2000, umblând cu Agathodaimon prin Europa, am descoperit că în autocarul de turneu se aflau nu mai puţin de trei mari fani  Gabriel – managerul turneului, sunetistul şi şoferul. Era haios ce muzică se auzea din autocarul unei trupe de black metal 🙂 De la Stephan (sunetistul) am primit un CD ars de el cu Passion. Şi pentru că era supermaniac îl făcuse dintr-o singură bucată, nu puteai schimba piesa, cap coadă sau nimic!

Peter Gabriel nu este nicidecum un clown. Are câteva clipuri şugubeţe, super-artistice şi cam scumpe la vremea lor, cu care a revoluţionat însăşi ideea de clip şi a spart main-stream-ul. Şi are nişte albume extraordinare, şlefuite până aproape de perfecţiune (un altul foarte bun este Up, apărut în 2002, din punctul meu de vedere obligatoriu). În plus, a lansat nişte DVD-uri live fabuloase, preferatele mele fiind Secret world şi Growing up. De prisos să mai spun că am dezvoltat de-a lungul anilor o admiraţie profundă pentru tot ce face. Mi se pare că este unul dintre puţinii artişti mari care au rămas sănătoşi la cap.

DSC02390

So: back to front, turneul început anul trecut în State, întrerupt un an (timp în care Gabriel s-a plimbat în jurul lumii cu familia) şi continuat anul acesta în Europa, este un tribut adus albumului din 1986, cu o scenografie foarte asemănătoare turneului de atunci (o puteţi vedea pe Live in Athens sau pe filmul POV regizat de acelaşi Scorsese) şi cu o formulă de trupă aproape identică: Manu Katché (tobe), Tony Levin (bas, voce), David Rhodes (chitară, voce), David Sancious (clape, chitară), plus două backing-vocaliste senzaţionale, Linnea Olsson şi Jennie Abrahamson, care au preluat şi rolul de opening act. Am fost sâmbătă la Berlin să văd şi eu minunea.

Sala O2 World din Berlin are 17 000 de locuri la concerte şi a fost sold out două zile la rând. Am cumpărat bilet anul trecut în decembrie şi abia am prins loc în picioare în a doua zi. Concertul a început, după cum spuneam, cu cele două backing-vocaliste, care şi-au cântat pe rând piese proprii, una acompaniindu-se la violoncel, cealaltă la pian şi ceva instrumente electronice. Ce m-a frapat însă a fost că ele au fost introduse publicului de însuşi Peter Gabriel în limba germană (!). Eu aşa ceva n-am mai pomenit – să urce headliner-ul pe scenă primul ca să-şi introducă trupa de deschidere. De obicei stă ascuns şi se lasă aşteptat, eventual face cumva să crească tensiunea, are un intro spectaculos, apare agăţat de grindă cu capul în jos sau sare din podea, iar la prima piesă se rup norii. Nu şi Gabriel. După o mică pauză pentru rearanjarea scenei, a apărut din nou, singur, s-a aşezat la pian şi a explicat structura show-ului, mai întâi în germană (citind de pe o foaie, fără pretenţii), apoi pe scurt în engleză, pentru eventualii ausländeri. Apoi l-a invitat pe scenă pe singurul instrumentist care e cu el de la începutul carierei solo, Tony Levin, un super basist cu o discografie impresionantă. Împreună au cântat prima piesă din show, OBUT, o piesă neterminată, căreia îi lipsesc versurile, Gabriel făcând un fel de scat imitator de limbă engleză. După care a intrat pe scenă toată trupa, cu instrumente acustice, iar următoarele două piese, Come talk to me şi Shock the monkey au sunat mai cuminţi ca niciodată. În tot acest timp, luminile sălii au rămas aprinse, ca şi cum totul ar fi fost o repetiţie cu martori. S-au stins la jumătatea piesei Family snapshot, când totul a devenit electric, mult mai bombastic, şi în sfârşit a început spectacolul. Acest „fade in” mi-a dat o senzaţie stranie, a înlăturat cumva orice fel de bariere, m-am simţit ca şi cum aş fi intrat în sală odată cu Gabriel, pe aceeaşi uşă.

DSC02412

A urmat un calup de piese amestecate, printre care Digging in the dirt, No self control şi Solsbury hill, culminând cu o piesă nouă, Why don’t you show yourself? În partea a treia a concertului, au cântat So cap coadă, cu un început de Sledgehammer ratat (se întâmplă şi la case mai mari, Manu Katché pur şi simplu a intrat pe contră ), cu Gabriel culcat pe scenă la Mercy street şi Jennie Abrahamson sclipitoare pe Don’t give up şi In your eyes (mi-a fost un pic dor de Youssou N’Dour şi de dansul în tandem cu Gabriel, dar na, nu poţi să le ai pe toate). Partea teatrală a lui PG, atât de lipită de imaginea lui cândva, pare acum destul de caraghioasă, mai ales pentru că este unul dintre artiştii care îşi arată fără nicio jenă vârsta. Bizara coregrafie de la No self control m-a făcut să-mi amintesc de el tânăr, cântând în Atena alături de aceeaşi oameni, şi mi-am dat seama cât de mult a îmbătrânit. Pe de altă parte a cântat impecabil, deşi în vreo două rânduri am simţit oboseala de turneu. Şi cred că este cel mai modest artist de teapa lui, nu de alta, dar a purtat aceeaşi cămaşă ca pe DVD-ul Live blood :). Concertul s-a terminat cu un bis dublu – The tower that ate people, cu o secvenţă de show destul de faină, şi eternul Biko, piesa dedicată lui Stephen Biko, unul dintre martirii anti-rasişti din Africa de sud. Şi deşi au cântat două ore şi douăzeci de minute, la sfârşit mai vream.

DSC02444

Fotografii de Andrei Zamfir