Un elefant & o carte cu vocalize

Care este principala diferenţă între rock’n’roll şi muzica clasică? Bineînţeles, o să spuneţi că muzica în sine. Sigur, asta este adevărat, în afară de faptul că folosim acelaşi sistem tonal şi aceeaşi notaţie nu prea avem multe în comun. Instrumentele sunt destul de diferite, chitara electrică faţă de cea clasică face mult mai multă gălăgie, percuţia a devenit un conglomerat de zgomote pulsânde, basul este şi el electric şi dat foarte tare, clapele (acolo unde apar) sunt electronice şi de multe ori au tonuri ciudate, vocaliştii zbiară în loc să plutească elegant pe aripa unui libret scris de mai ştiu eu ce poet uitat, compoziţiile sunt mult mai simple, etc. etc. Dar nu la asta mă refeream. Ca să faci parte dintr-o filarmonică sau să cânţi pe scena unei opere trebuie să ai o diplomă care să ateste că ai terminat o facultate de muzică (conservator, cum se numea pe vremuri, acum îi zice academie). De altfel, dacă ai fost admis în vreuna din instituţiile respective, eşti angajat, ai salariu şi carte de muncă, eşti un membru respectabil al comunităţii, etc. Ca să faci rock’n’roll nu ai nevoie de nicio şcoală, pentru că nu te angajează nimeni nicăieri, pentru că nu există instituţii dedicate din care ai putea face parte, iar tu n-ai decât să te chinui să faci piese, să te tocmeşti cu patroni de cluburi pentru eventuale cântări şi să speri că te va şi asculta cineva. În plus ai face bine din cântările respective să pui şi nişte bani deoparte ca să plăteşti un studio, o tipografie, etc. să-ţi faci album, că na, trebuie să ai, chiar dacă ţi-l cumpără o sută de speriaţi, că altfel nu prea exişti.

„Tovarăşe Poţekalnikov, viaţa e frumoasă!”

Nu, nu sunt supărat, asta e viaţa mea, sunt absolut împăcat cu ce fac, învăţ în fiecare zi să fac şi mai bine, iar de o bună bucată de vreme aş putea spune că sunt chiar ok. Dar mă tot gândesc la soluţii prin care aş putea schimba modelul. Spre exemplu mă tot întreb de ce în Anglia pot exista Tom Odell şi Jake Bugg şi Lianne La Havas, care au toţi sub 25 de ani şi sunt cunoscuţi de toată naţia şi nu numai? De ce la noi muzicienii cunoscuţi de-a binelea au, cu foarte mici excepţii, peste 40? De ce românii nu prea ascultă români, mai ales dacă nu cântă în română, iar aproape toată generaţia nouă cântă în engleză (la festivalul Rock your highschool de anul ăsta a fost o singură trupă din 17 care cânta în română!!)?.

E drept, occidentul are cu totul alte standarde. În 2006 am participat la examenul de absolvire al Academiei de Rock şi Jazz din Freiburg susţinut de Markus Schumacher de la Al Jawalla. Urma a fost una dintre cele peste zece trupe cu care a cântat Markus, timp de mai bine de două ore, în faţa unui juriu pe cât de relaxat, pe atât de atent şi răbdător. Iar după patru ani de facultate dedicată muzicii ăsteia, evident că omul se mişca prin toate stilurile cu o lejeritate de invidiat. 060512_151740 060512_151752Ştiu că la conservatorul din Bucureşti există un modul (inventat de Mircea Tiberian) dedicat jazz-ului, dar pentru numele lui d-zeu, ăia au o academie dedicată. Ce să mai vorbim de Berklee, care a dat nume precum Steve Vai, Diana Krall, Pat Metheny, Joe Zawinul sau Hiromi (şi John Mayer, Keith Jarrett, Quincy Jones şi alţii care au abandonat)?

După cum spuneam, pe ăştia noi de la noi nu prea îi bagă nimeni în seamă. Trebuie să ajungă ei să se facă auziţi, să bată la uşă şi să ne facă un CD cadou, că poate l-om asculta, cine ştie? Iar presa de specialitate este absolut zero. Da, ştiu, există ceva încercări, dar cu articole luate de pe wiki sau de prin reviste de afară nu se face primăvară. Cât despre review-uri de albume româneşti sau concerte cu trupe româneşti din cluburi ce să mai vorbim? În afară de câţiva entuziaşti care mai scriu câteodată în grabă pe vreun blog despre vreun album sau concert care le-a plăcut, toată lumea tace mâlc. Ştiu patru reviste majore din Anglia (da, ştiu, iar dau exemple proaste, dar nu mă pot abţine) dedicate exclusiv muzicii doar aşa, fără să mă gândesc prea mult. La una dintre ele (Q Magazine) sunt şi abonat. În fiecare număr sunt în jur de 50 (!!) de recenzii de albume noi (90% englezeşti sau americane) şi vreo 2-3 de concerte. Şi adevărul e că dacă intri într-un magazin de ziare şi reviste în Anglia, e imposibil să ieşi cu mâna goală, sigur au ceva ce te interesează.

Eu voiam de fapt să recomand o carte tuturor vocaliştilor de muzici ne-clasice, dar uite că m-am luat cu vorba şi ia uite ce elefant am făcut din post-ul ăsta! Îl las aşa, nu mai şterg, dar cartea tot v-o recomand. Are o denumire haioasă, The rock-n-roll singer’s survival manual, şi e scrisă şi ilustrată prin 1989 de profesorul de canto al lui Steven Tyler, Mark Baxter. Am dat peste ea absolut întâmplător acum câţiva ani, căutând pe torrente ceva cărţi de supravieţuire. M-a distrat titlul şi evident, nu m-am putut abţine să o downloadez. Acum o am şi în original şi mi se pare cea mai bună din domeniu. Mie mi-a schimbat viaţa. Enjoy!