Trei albume faine și un single românesc din ianuarie 2019

Ianuarie 2019 n-a fost cea mai strălucită lună în materie de lansări de albume noi, dar eu m-am scufundat din nou în balta enormă de muzici insipide, având uneori o culoare incertă sau vreun gust mai ciudat, și am dat peste câteva perle care trebuiesc musai agățate de urechi. Dar înainte de a ne uita la prezent, să nu uităm să ne aducem aminte și de trecut. Albumele mari au început pe rând să împlinească o jumătate de secol. În ianuarie ce tocmai s-a dus pe apa sâmbetei a fost rândul lor: Dr. John – Gris-Gris, Aretha Franklin – Lady Soul și Velvet Underground – White Light/White Heat (mpardon, am rămas cu 2018 pe creier) Creedence Clearwater Revival – Bayou Country și Led Zeppelin I. Dacă nu le știți, nu e niciodată prea târziu să faceți cunoștință. 

Rival Sons – Feral Roots

Pe oamenii ăștia i-am prins la Werchter anul trecut (am și scris despre asta aici în caz că ați uitat) și m-au rupt definitiv cu sound-ul, energia, atitudinea și nu în ultimul rând aptitudinile lor. Albumul ăsta nou mă enervează pe alocuri, are niște voci secundare optzeciste de îmi vine să mă urc pe pereți și niște versuri câteodată de zici că le-a murit inspirația de malnutriție, dar tot cred că trebuie ascultat, pentru că în ciuda defectelor menționate (care poate pe unii nu îi vor deranja), are o grămadă de calități și o pereche în plus de ouă. Mi se pare foarte mișto curentul ăsta de retro cu sound updatat, sanchi blues rock à la anii 1970 produs în 2019. Curios e că sunt demult în barca în care Greta Van Fleet abia s-au urcat, dar n-am auzit vorbindu-se prea mult despre ei, deși părerea mea e că sunt mai buni ca puștanii din urmă. Poate nu copiază destul Zeppelin să aibă lumea despre ce discuta, cine știe?

James Blake – Assume Form

Și pe Mr. Blake l-am văzut la Werchter acum doi ani, chiar înainte de Radiohead, am scris și despre concertul lui, dar zău dacă vă dau link pentru două propoziții. Cu albumul ăsta nou continuă joaca de-a arta cu sound-uri din mainstream, o chestie absolut obișnuită pentru el, dar mind-bending pentru mine, nu că aș avea ceva cu mainstream-ul, dar să dea dumnezeu să-l îngroape fără pantofi în picioare, că mult și-a mai bătut joc de mințile și părerile unora. 😛 Dacă ai putea izola unele fragmente de voce și i le-ai da unui producător care n-a auzit în viața lui de JB, mai mult ca sigur ar scoate niște folk-uri foarte mișto din ele și n-ai bănui în viața ta că liniile respective fac parte din altă lume. 

Balthazar – Fever

Pe belgienii de la Balthazar i-am văzut doar separat până acum—cu Warhaus și J. Bernandt, proiectele lor solo, la același Werchter—dar vin în februarie împreună în Control-ul din București, iar eu mi-am luat deja bilet. Mă așteptam să-mi placă albumul ăsta, dar nici chiar așa! Cred că e cea mai cool chestie din lume la ora asta, mai cool decât Black Keys sau Eels, definiția miserupism-ului îmbrăcată în niște groove-uri care nu te lasă să stai. De departe cel mai fain album pe care l-am ascultat în ianuarie, iar dacă mă gândesc bine chiar în ultimele câteva luni. E foarte greu să faci ceva atât de contagios fără să pici în oala cu clișee, să reușești să fii convingător chiar și atunci când spui tâmpenii, să te joci de-a flegmaticul fără să ajungi să respingi audiența prin aparenta ta aroganță. Abia aștept concertul!

Kiméra – Long Ago

N-am auzit niciun album românesc demn de atenție în ianuarie, dar am dat peste single-ul ăsta, lansat de o trupă formată anul trecut în Cluj-Napoca. Nu știu nimic despre ei, dar muzica m-a rupt, în special partea improvizatorică din mijloc, venită parcă dintr-o altă dimensiune. Aștept cu nerăbdare albumul. 🙂