Massive Attack – Mezzanine XX1 live la Milano

Tatuajele sunt simboluri și cuvinte care cresc încet în interior, ca niște rădăcini, iar câteodată ajung atât de viguroase încât sparg pielea și se desfac în plină lumină, sub ochii noștri curioși, demascând fără sfială cele mai adânci trăiri și sentimente, pete ale unor obsesii închegate peste ani ce nu se pot șterge, ci doar acoperi cu alte obsesii. Sau cel puțin așa ar trebui să fie. Eu nu am tatuaje, dar înăuntrul meu sunt o mulțime de scrijelituri, distorsiuni și rădăcini care dau culoare zilelor și mă poartă prin fel de fel de locuri, încercând obsesiv să audă, să vadă și să înțeleagă cât mai mult din pasiunile mele, iar unele dintre ele devin destul de viguroase încât să spargă tăcerea și să se transforme în muzică sau în cuvinte, încrucișate uneori în rime, alteori respectând alineatul vreunui articol (și cum ar fi cel puțin ciudat să scriu muzică despre muzica ce-mi place, opțiunea articolului pare să fie o idee destul de bună în unele ocazii). 

Știu că nu pare, dar o parte din mine iubește ritmurile lente, pulsânde, balansate de joase care îți fac plămânii să tremure, cu dantele de rime șoptite și voci transparente ca aripile unei insecte. E o bucată din flora personalității mele care se hrănește cu Portishead, Massive Attack, Tricky, Recoil și alții ca ei, la fel cum există o insulă care își potolește setea cu Radiohead sau o felie de atmosferă care respiră cu poftă Bach sau Debussy. Drept urmare n-am ratat niciun concert Massive Attack din România (și au fost trei), l-am văzut și pe Tricky o dată (a doua oară când a venit aveam concert în aceeași seară, dar lasă că mi-a ținut Robin locul), pe Alan Wilder (Recoil, ex. Depeche Mode), l-am ratat cu bună știință când a avut performance la The Ark-ul din București pentru că n-am vrut să mă enervez (omul venea cu laptopul, fără trupă), iar Portishead până acum n-am avut ocazia să prind, deși o iubesc pe Beth Gibbons de mor, dar aud că înregistrează album nou, așa că mă aștept să ne întâlnim în curând. Și cum nimic nu e destul niciodată, miercuri am fost la Milano să văd pentru a patra oară Massive Attack, de data asta într-un concert mai deosebit, construit pe fondul aniversării Mezzanine, unul din cele mai bune albume pe care le-am ascultat vreodată. 

Mediolanum Forum din Assago (o suburbie a Milano-ului) e o sală polivalentă cu doar 12700 de locuri deschisă în 1990, locul în care Ramazzotti îi face concurență lui Bănică jr. (în martie va cânta patru seri la rând) și pe care echipa de baschet Pallacanestro Olimpia Milano îl numește acasă. De prisos să vă amintesc că ne-am cam dori și noi una asemănătoare, că iar ne facem sânge rău cu agramați, bugete și alte șpagaturi. N-am găsit bilete chiar unde ne-am fi dorit—cele bune se dau cam repede de obicei, iar noi suntem mai de la țară și am aflat mai târziu de toată daravela—dar nu puteam rata un așa eveniment. Oricum, de văzut îi văzusem deja și pe față, și pe dos, așa că ne interesa mai mult ce vor cânta. Și doamne, ce naiv am putut fi când mi-am închipuit că știu ce urmează să se întâmple! De obicei la aniversări se trece prin respectivul album de la un capăt la altul, de cele mai multe ori fiind flancat de două calupuri cu alte piese din catalogul trupei (al doilea calup reprezentând bis-ul). Dar nu, n-avea cum să fie atât de clasic cu nebunii ăștia. 

Lumina din sală s-a stins absolut brusc, ca și cum toate reflectoarele ar fi fost conectate la același comutator, fără nicio introducere, fără măcar vreo sugestie subtilă că ar urma să se întâmple ceva, iar pe scena din depărtare au intrat siluetele aclamate ale massivilor. După o mică încălzire cu ceva distorsiuni stereofonice, s-au aruncat în prima piesă și am crezut pentru un moment că am greșit concertul. Dar exista o explicație. Mezzanine-ul a apărut într-o epocă în care era foarte cool să introduci tot felul de sample-uri din piese ale altora în propriile tale piese, să faci un soi de colaj, ca și cum ai tăia bucăți din ziare și le-ai lipi peste propriile tale articole, dându-le un alt sens (în ziua de astăzi s-a cam renunțat la acest procedeu din cauza drepturilor de autor care uneori deveneau costisitoare). Fiind o aniversare, omuleții și-au permis să facă aroganța și mai mare – au început cu o piesă de la Velvet Underground (I found a reason) din care tăiaseră ei pe vremea facerii albumului un vers și-l introduseseră în Risingson. După care au cântat și Risingson. Mi-a luat ceva timp să mă prind care e faza, abia când au început 10:15 Saturday night, prima piesă de pe primul album The Cure mi-a picat fisa, amintindu-mi de “trip-trip-trip-trip”-ul din Man next door (care a fost cântată imediat după, cu un Horace Andy destul de confuz în privința tonalității – de altfel și mai târziu a cântat Angel în major, dar asta îmi amintesc că a făcut și la noi) și cunoscându-i proveniența. Între timp proiecțiile furau vreo jumătate din spectacol, fiind întocmite după același principiu al colajului, în care personajele principale ale ultimei jumătăți de secol n-au întârziat să apară, la fel și o simulare de pilotaj de avion care intră într-un bloc, ghici care, printre imagini din filme și emisiuni TV, de parcă cineva s-ar fi așezat pe telecomanda unui televizor și brusc istoria ar fi jucat leapșa cu prezentul, construcție peste care n-au întârziat să apară mesajele sociale obișnuite în show-urile lor, multe dintre ele în italiană (așa cum și în concertele de la noi erau în română). Coverurile nu s-au oprit, printre restul pieselor de pe celebrul disc au urmat altele cărora nu le-am înțeles sensul, cum ar fi un Bauhaus, un Pete Seeger, un Ultravox, ba chiar un Avicii, dar probabil că asta era ideea, să facă un talmeș-balmeș care să reconstituie stările underground-ului englez pe care eu nu prea am șanse să-l înțeleg după o viață de trăit în România, așa că ideea în sine m-a lăsat rece, iar filmul mi-a fost alterat de respectivele momente ce rupeau stările profunde pe care mi le trezesc de obicei piesele lor originale. Ce m-a emoționat însă a fost să o aud pe Elizabeth Fraser cântând Teardrop, piesa scrisă în urma dispariției premature a fostului ei iubit, Jeff Buckley, cu care Massive a cucerit cândva întreaga planetă. Păcat că conceptul lor pentru sunet live nu lasă vocile să iasă mai în evidență, mi-ar fi plăcut să pot gusta mai mult din timbrul ei fragil, înghițit de instrumentație. Concertul s-a încheiat cu Group Four, penultima piesă de pe album, lăsând a doua variantă de Exchange necântată, umplând timpul cu încă niște mesaje umaniste de final, iar apoi aprinzând toată lumina din sală la fel de brusc cum o stinseseră la început peste o scenă absolut goală. Nu s-au întors la bis, nu și-au luat la revedere, la fel cum nu dăduseră binețe la început și pe parcursul concertului nu vorbiseră absolut nimic cu publicul. Sec, ca și cum aș fi terminat eu articolul ăsta la punctul de dinaintea ultimelor două fraze.

N-a fost cel mai reușit concert Massive Attack pe care l-am văzut, dar a avut momentele lui care au contrabalansat ciudățenia. Care a fost cel mai reușit? Ei bine, în București la fostul Zone Arena acum niște ani, în timp ce în oraș mai era un festival de rock cu Rammstein și alte greutăți. Partea și haioasă și tristă în același timp a fost că în fața noastră a stat atunci un tip super-beat, îmbrăcat în tricou cu Rammstein. 🙂

P.S. Dacă partea cu tatuajele v-a mirat, înseamnă că n-ați văzut clipul ăsta (piesa e de pe alt album, dar n-are a face):