Massive Attack live la Electric Castle

by Dan Byron 25 iulie 2024

Așteptam concertul Massive Attack de la Electric Castle încă de anul trecut. A fost a cincea mea întâlnire cu ei. De trei ori i-am văzut în București — pe stadionul de rugby (care din câte țin eu minte n-avea nicio legătură cu ce e acum), la fosta Zone Arena (actualmente Verde Stop, dacă o mai fi) și la Arenele Romane —, apoi o dată la Milano, când au aniversat ț ani de la apariția Mezzanine-ului (despre asta am și scris aici). 

Concertul a început cu o prelucrare după mega-hit-ul In my mind al DJ-ului lituanian Dynoro, în timp ce pe ecranul imens din spate o maimuță folosea un joystick ca să prindă un pătrat galben pe un alt ecran, iar mulți dintre participanți erau cu telefoanele în aer, sperând să prindă niște amintiri în cadru. Ecran în ecran în ecran. 

Apoi au dat drumul la Risingson și Robert Del Naja s-a apropiat de buza scenei. Mi s-a făcut pielea de găină. În fața mea era o bucată de istorie. 

Eram foarte aproape, mai aproape ca niciodată (asta e o fază care îmi place la nebunie la Electric Castle — nu trebuie să vii cu ore înainte să te prinzi cu cătușe de gardul din față dacă vrei să vezi un concert ca lumea) și mă uitam la Robert, închipuindu-mi-l adolescent pasionat de punk și de hip-hop, fugind de poliția care-l vâna pentru muralele pe care începuse să le picteze prin Bristol sub pseudonimul 3D. 

În stânga lui și-a făcut apariția Grant Marshall a.k.a. Daddy G, care în aceleași vremuri de demult era vânzător de discuri la Revolver Records-ul din același Bristol și punea muzică la petreceri împreună cu un prieten, Milo Johnson, sub numele de The Wild Bunch. Robert era unul dintre cumpărătorii de la Revolver și de la un moment dat a devenit al treilea membru al “Hoardei sălbatice” (yeah, I know, sună într-un mare fel, dar nu sunt eu traducătorul).

Acum între Robert și Grant erau niște metri buni de scenă, mai mulți decât ar fi fost normal, un loc lăsat parcă intenționat gol, unde ar fi putut încăpea fără grijă un DJ, să zicem Andrew Vowles a.k.a. Mushroom în lipsă de alte idei. Noroc că scena în general era destul de plină, cu cele două seturi de tobe, clape, chitări și alte “jucării”. 

M-aș fi așteptat să se simtă lipsa lui Angelo Bruschini, chitaristul ăla cu tonuri fabuloase care a plecat dintre noi anul trecut, dar ori lăsase deja moștenire setările lui, ori tipul nou a fost atât de bun încât să se prindă care sunt. Nu s-a simțit nicio lipsă și totul a sunat fabulos.

A urmat o scurtă prezentare făcută de Robert primului invitat — “one of my best friends, Horace Andy” și pe scenă a intrat cel mai vechi colaborator Massive. Horace e născut în Kingstown, Jamaica, și avea deja o carieră lungă în spate când a fost pentru prima dată contactat de ei — lansase primul single în 1967, pe când avea doar 16 ani, iar până în 1991, când a apărut pe Blue lines (primul Massive), lansase încă vreo 20 de albume. 

Tânărul de 73 de ani a cântat mai întâi Girl I love you de pe Heligoland și s-a întors iar pe la mijlocul concertului pentru Angel.  

Nu multă lume știe că cele două au apărut inițial sub propriul nume prin anii ’70. Cum ar veni variantele MA sunt un fel de coveruri. Însă e clar că ce înțelegem noi prin coveruri e destul de diferit, iar MA a făcut oricum dintotdeauna colaje, folosind bucăți din piese ale altora, combinându-le într-un fel inedit, scriind peste ele linii melodice noi, versuri noi, etc. 

Cam cum sunt tablourile făcute din gunoaie. Am văzut unul din ăsta la Berlin cândva. Mind-blowing. De departe arăta foarte texturat, dar arăta a tablou. De aproape era făcut din pahare de unică folosință și paie de băut și alte feluri de plastice. 

Hai că te-am băgat în ceață. Uite un exemplu. Ascultă începutul piesei ăsteia:

Și acum piesa asta:

Nu știu cum funcționează drepturile în cazul de față, dar îmi imaginez că Massive i-au plătit niște bani lui Billy Cobham, mai ales că pe album scrie negru pe alb că Safe from harm conține un sample din piesa lui.

Următoarea invitată a fost pentru multă lume o surpriză — Liz Fraser, vocea originală de pe Teardrop (probabil cea mai cunoscută piesă a lor, mai ales că a fost pe generic la serialul House). Altă bucată de istorie. A cântat și Teardrop, dar mai târziu. Pentru început ne-a servit Black milk. 

O mai văzusem pe Liz la Milano, dar atunci era cam cât jumătate din degetul meu mic. Acum era acolo, în fața mea, cea mai cool tipă de 60 de ani care nu se teme să-și arate vârsta, dar nici nu se complace în a fi bătrânicioasă. 

Liz a fost cândva iubita lui Jeff Buckley. Teardrop e cumva despre el. A scris-o fix după ce Jeff ajunsese în sfârșit în titlurile ziarelor. Așa e când mori. Interesant e că înainte cu vreo zece ani să-l cunoască, făcuse un cover după Song to the siren, un cântec al lui Tim Buckley, tatăl pe care Jeff l-a văzut o singură dată în viață. Ni l-a cântat și nouă la Bonțida, cu o voce pe care timpul n-a avut deocamdată cruzimea s-o frângă. 

Și pentru că lista de invitați a fost destul de generoasă, am avut parte și de trei piese cu Young Fathers (a treia fiind Voodoo in my blood, aflată pe cel mai recent EP Massive Attack, Ritual spirit) și două cu Deborah Miller (Safe from harm și Unfinished sympathy), super-vocalista care lucrează cu ei live de la început. Restul playlistului a mai cuprins Inertia creeps, un cover după Ultravox, Karmacoma, Group four, Take it there (probabil piesa mea favorită de pe Ritual spirit) și încă un cover după Avicii. 

Probabil dacă aș fi văzut playlistul scris aș fi zis că asta nu poate fi decât o ciorbă, însă Massive Attack au fost dintotdeauna foarte diverși — dacă stai să te gândești, toate albumele lor sunt un fel de compilații. Ce leagă totul cu totul în general este sound-ul și BPM-urile coborâte direct din Bristol, un oraș care se mișcă într-un ritm mai ardelenesc, așa. 

Probabil că unii nu-și amintesc defel ce piese au cântat, nu pentru că nu le-ar ști, ci pentru că în timpul live-urilor lor, Massivii au tot felul de proiecții, una mai mind-blowing decât cealaltă, aducându-ne în vizor situația actuală, politicile, războaiele, felul nostru de a gândi, consumerismul, social media, tehnologia și alte subiecte de gen. 

Au încercat și de data asta, ca de obicei, să traducă toate mesajele în limba țării în care cântă, doar că acum, din păcate, au folosit un translator greșit. Parte din mesaje puteau fi interpretate complet pe lângă. Asta dacă nu cumva au vrut să fie traduse prost. În fine. 

Am încercat pe cât posibil să fiu atent mai mult la muzică, dar la un moment dat a fost o filmare cu tunelurile contrabandiștilor care duc din Egipt în Fâșia Gaza care mi-a dat înfrângerea. Tocmai citisem despre ele în cartea Melissei Chemam, Massive Attack — Out of the comfort zone, pe care am discutat-o la bookclub în cadrul EC, în Cărturești-ul din castel. Prin tunelurile cu pricina trecea Banksy în Gaza să mai tragă niște stencil-uri, asta cu mult înainte de actualul război. 

Da, se știe, sunt prieteni, au declarat-o de multe ori, iar la un moment dat Robert, împreună cu Damon Albarn împărțeau pancarte cu stencil-uri făcute de Banksy la unul din protestele din Londra împotriva intrării Angliei în războiul din Irak.

Se vehicula la un moment dat zvonul că Banksy ar fi chiar Robert. Nu știu dacă e chiar așa și nu vom ști probabil niciodată, însă mie mi-e destul de clar că legătura dintre ei e mult mai strânsă decât se crede. Pentru că mesajele lor par gândite de același creier care a lansat anul ăsta o barcă gonflabilă plină cu refugiați gonflabili peste mulțimea adunată la Glastonbury la concertul celor de la Idles (care sunt întâmplător sau nu tot din Bristol). Același creier care a “înecat” un manechin îmbrăcat în uniforma portocalie de la Guantanamo într-unul din lacurile de la Disneyland. 

Revenind la muzică, după Group four s-a revenit la In my mind, amestecând imagini și gânduri, așa, ca de final, și odată cu bucla, s-a terminat și concertul. N-au dat bis, au salutat scurt și duși au fost. 

Aș fi crezut că odată cu terminarea concertului lor am să mai ascult Massive Attack așa, peste vreun an (prea le-am consumat albumele în ultima lună și ceva), însă a doua zi dimineață, stând la coadă la cafea în camping, mi-am pus căștile și am dat drumul din nou la Ritual spirit. A intrat perfect. Și mi-am dat seama că i-aș mai vedea cât de curând live și că ar face bine să mai scoată naibii ceva nou, că prea s-au lungit. Știu că sunt din Bristol, dar totul are o limită. Sau nu?

Te las cu clipul de la Take it there, care pare că-i perechea lui Live with me. Bine, fie, hai că le pun pe amândouă.