Patru albume faine din februarie 2019

Nu mă aștept să recunoască cineva vreun nume din recomandările pentru februarie ce tocmai trecu, dar sper că asta nu va face curiozitatea să tragă ușa după ea (vorba cântecului – “some people don’t dance if they don’t know who’s singing”). În altă ordine de idei, s-au împlinit 50 de ani de la lansarea Kick out the jams-ului celor de la MC5 și Cloud Nine-ului celor de la The Temptations. Yoo-hoo!

Julia Jacklin – Crushing

Julia Jacklin și-a dat demisia de la ultimul ei job acum doi ani și jumătate, când a realizat că nu mai are timp și pentru asta. Deja cântase în State, UK, Europa și acasă, în Australia (deși lansase doar două single-uri, difuzate — ca norocul — de BBC). A lansat primul album, Don’t let the kids win, câteva luni mai târziu și de atunci încoace aproape că nu s-a oprit. Albumul al doilea, Crushing, e scris pe drum și are un aer de album de despărțire, fiind de fapt compus pe fondul înstrăinării (inclusiv față de sine) datorate tocmai turneelor fără sfârșit. E înregistrat noaptea într-un studio modest de lângă Sydney, producția e foarte discretă, aranjamentele absolut minimale, iar din loc în loc sunt greșeli, falsuri chiar, ca o recunoaștere a umanității muzicienilor. Și deși e încadrat la indie-folk, eu zic că are o fărâmă de PJ Harvey și niște grunge în sânge, chiar dacă nu există niciun distors și nu urlă nimeni. 

TAU – Tau & the Drones of Praise

Wixàrika, un trib de băștinași care se învârt de vreo 15000 de ani pe pământurile care aparțin azi statului San Luis Potosí din Mexic, își respectă încă tradițiile, inclusiv întâlnirile dominate de consumul de hikuri, un cactus halucinogen, într-un loc numit Wirikuta din regiunea Real de Catorce. Acolo a avut bafta să ajungă un obscur muzician irlandez, Shaun Mulrooney, care trăia de ceva vreme la Berlin. Experiența i-a modificat substanțial viziunea asupra lumii și a marcat începutul un proiect nou, numit TAU (soare în limba wixàrika), o chestie psihedelico-folkisto-kraut-rock, influențată de nume ca Gong sau Can, cu imperfecțiuni lăsate neșlefuite cu bună știință și repetări obsesive ale unor idei care ar putea induce transe extatice. 

Wheel – Moving backwards

Iubitorii de metale progresive au avut parte de o lună bogată, mai ales că vedeta emisiunii, Dream Theater, a mai scos un disc în care își etalează toți cârnații pe tarabă. N-am nimic împotriva lor, doamne-ferește, dar cred că muzica nu prea are de-a face cu sportul decât așa, când se lansează vreun nou model de chitară și vine vreun acrobat să ne arate ce poți face cu ea. Vă ofer deci o alternativă din același gen, o trupă finlandeză (înființată de englezul James Lascelles, strămutat în Helsinki) destul de modernă și de originală încât să impresioneze un blogger de ocazie din România. Moving backwards e primul lor album, după ce au lansat vreo două EP-uri de test, iar din punctul meu de vedere e cel mai fain pe care l-am auzit luna asta (și am ascultat câteva). 

Rockabella – Clarobscur

Iar vă împui capul cu prieteni de-ai mei, dar n-am ce să fac dacă ei scot discuri atât de frumoase! Teodora și Bogdan Moroșanu au investit foarte multă energie în albumul ăsta, ea scriindu-l, el producându-l, așa, în familie, susținându-se reciproc, și au avut destulă minte să se înconjoare de muzicieni de valoare care să le interpreteze viziunea (auziunea?) – Andrei Ilie (tobe), Șerban-Ionuț Georgescu (bas) și Mircea Steriu (chitară). Clarobscur este primul album al proiectului (până acum mai lansaseră doar un EP), 90% în română (e o singură piesă în engleză, prima de pe disc, Art of war, pe care ar fi fost păcat să o abandoneze sau să o traducă), atmosfera e intimă, datorată în parte adresării directe, persoana a 2-a fiind omniprezentă, iar muzica face un slalom printre sound-uri electro, rock, blues, ba chiar rock progresiv (și vai ce bine se cântă!).