Un prânz cu Teodora Moroșanu (Rockabella)

by Dan Byron 7 decembrie 2022

“În prima zi când am ieșit din metrou — în Militari, la West Gate — cu alți trei sute de oameni și urcam așa, în masă, scările am zis “fuck me, ce caut aici?” Atac de panică pe scări la metrou! Nu mă văzusem niciodată acolo, eu făcusem arte plastice și muzică toată viața. What was I doing? Dar intrasem în vâltoare aia, deja se născuse fi-miu în 2013, se prăpădise tata în 2008, mă simțeam responsabilă, trebuia să fiu om serios, nu aveam scăpare.”

Teodora Moroșanu, vocea trupei Rockabella, mi se destăinuie la o masă din Alt Shift la prânz într-o zi oarecare de noiembrie a primului an de după pandemie (1 DP?). Ne știm de niște ani, dar n-am intrat niciodată în povești care să privească mai mult decât prezentul. S-a întâmplat acum pentru că am ascultat noul lor album, [In]vulnerabili, și mi-am adus aminte de ce m-am făcut blogger. Ne luăm ceva de mâncare, câte un cappuccino și o limonadă, iar eu așez protocolar reportofonul pe masă, sperând că forfota din jur nu va face înregistrarea de neînțeles. Teodora vorbește mult, repede și întortocheat și câteodată are o cadență de Chip și Dale, iar eu mă trezesc de multiple ori că pierd ideea și o pun să repete câte ceva. E [pre]gătită de interviu, îmbrăcată complet în negru, cu tatuajul colorat de pe umărul stâng ițindu-se de sub anchiorul puloverului, însă cumva dincolo de look-ul ăsta rebel mi se pare că încă se ascunde o umbră de office. E puțin timp de când a renunțat la corporație, iar dacă punem la socoteală pandemia, abia ce a făcut-o. Dar o să ajungem și acolo. Deocamdată să o luăm cu începutul. 

Începuturi

Teodora a avut prima tentativă de a scrie un cântec la câteva minute după ce îi fuseseră arătate primele două acorduri. Nu împlinise încă zece ani. Tatăl ei, Onuț Tănase, unul dintre cenacliștii Flacăra de care probabil n-ai auzit niciodată (nici eu, don’t worry), încercase să-și paseze pasiunea pentru muzică celuilalt copil al său, întâiul născut, băiat, cum ar veni primul la rând pentru tron, dar pasiunea nu se poate lăsa moștenire cu forța. Teodora (a doua născută, fată, cu șanse slabe spre deloc să moștenească ceva) în schimb îi tot șterpelea chitara și o căra în capătul celălalt al apartamentului lor din Rahova, în camera copiilor, de unde — credea ea — nu putea fi auzită. Evident că era (că doar stăteau într-un apartament obișnuit) și din când în când taică-său o mai și certa (nu erau prea multe gagici în cenaclu și nu-și putea închipui că puștoaica ar fi putut avea de-a face cu muzica), numai că insistența i-a îmblânzit într-o bună zi atitudinea destul cât să-i arate mi minorul și la minorul (cele mai ușoare acorduri pentru chitară, cele cu care se începe).

(Se leagă, se leagă! Versurile Teodorei sunt destul de complexe (ba uneori chiar complicate), cu tendințe spre adâncimi nebănuite. Nu mi-am explicat până acum de ce, dar ar putea avea legătură cu moștenirea folkistă.)

Prin clasa a 5-a a reușit să intre în corul școlii, deși — zice ea — cânta cam fals. Aveau trei repetiții pe săptămână și mergeau non-stop la concursuri de profil. N-au reușit niciodată să fie grozave (nu era cor exclusiv de fete, dar băieții erau atât de puțini încât ar fi cel puțin ciudat să folosesc masculinul), n-au câștigat premii sau atenție, iar colac peste pupăză, Teodora mai era și altistă — starlete fiind dintotdeauna sopranele —, dar n-a avut nicio importanță, perioada respectivă a ajutat-o să-și antreneze abilitățile și să înceapă să înțeleagă ce înseamnă scena și spectacolul. 

Și pentru ca povestea ei să aibă cât de cât un fir logic, în clasa a 8-a a rupt-o de tot cu muzica și s-a apucat să se pregătească pentru arte plastice. A făcut meditații cu o bătrână din Armenia care se încăpățâna să îi predea chiar și când nu putea fi remunerată și a reușit să intre a 111-a la Tonitza. Yeeeey! Și brusc, visul ei de a face pictură sau grafică s-a transformat într-un coșmar — s-a trezit la secția de restaurare, unde ghici ce? Cel mult se pictează icoane pe sticlă. Yeeey… După un an de pregătire a reușit să se transfere la sculptură, secțiile de grafică sau pictură fiind inaccesibile muritorilor de rând. 

(Iarăși se leagă — ăsta e motivul pentru care în clipul de mai jos nu a avut nevoie de o dublură.)

Evo

S-a reapucat de cântat în prin clasa a 11-a, când a început să fugă de găștile din Tonitza, care se cam înecau în opioide și alcool, și a ajuns să petreacă timpul cu alți oameni. Cu unii dintre ei a reînceput să cânte, mai întâi timid, la chitară și voce secundară cu Depres (mare nume de trupă 😄),  apoi la voce principală cu Metode Numerice (alt mare nume de trupă 🤣), rebotezată ulterior Evo. Cu Evo a petrecut cinci ani, a înființat primul ei parteneriat de songwriting — cu Cosmin Lupu, actualmente vocalist/chitarist în Days of Confusion —, a cântat în mai toate cluburile din București și la mai toate festivalurile care existau prin țară — în perioada 2004-2009 erau mult mai puține ca acum, dar totuși! —, a lansat primul ei disc — un EP numit Departe de nori, înregistrat de un anume Bogdan Moroșanu, cu care în scurt timp a început să aibă un alt fel de relație — și a reușit să își forțeze gâtul până când a ajuns în prag de operație (ncsf, așa pățești când vrei să fii Sandra Nasić și fumezi și cânți în cluburi de underground neaerisite cu condiții de sunet improprii). Noroc că a dat peste Manuela Mănăstireanu, o antrenoare vocală care a ajutat-o să se trateze, să facă exerciții reparatoare și să ocolească nenorocirea. 

(Ulterior, probabil încercând să afle cum să facă să nu mai ajungă acolo, a tot studiat tehnică vocală și la un moment dat a făcut un curs EVTS (Estill Vocal Training System) la Glasgow cu Gillian McLaren Scott, iar în prezent are site-ul vocalist.ro și antrenează la rândul ei pe alții, deși spune că nu prea are timp pentru așa ceva.)

Evo s-a desființat în 2009, pentru că în viața lui Cosmin apăruse Days of confusion, pentru că era foarte greu să își mențină formula, pentru că, pentru că. Teodora nu s-a grăbit să își facă o altă trupă, mai ales că timpul ei devenise destul de limitat. După Tonitza intrase la jurnalism — își dăduse seama că șansele de a trăi din sculptură sunt minime spre deloc și culmea, noul domeniu ales i se păruse lucrativ 🤣 — și se angajase, întâi într-un call-center care făcea tele-marketing în SUA (oamenii făceau campanii prin fax, iar marele call-center avea fix două angajate care lucrau într-un apartament), apoi la o firmă care vindea servicii de telefonie în Canada (și aici a început în call-center, dar a avut unde să crească — s-a mutat la un moment dat la billing & finance, ajungând ulterior project manager). 

Rockabella

În 2010 relația ei cu Bogdan — Moro, cum îi zicem noi — s-a dat de trei ori peste cap și s-a transformat într-o căsnicie. Un an mai târziu au înființat împreună Rockabella, cu Moro la tobe — care-și asumase și rolul de producător —, Dragoș Simionescu la chitară (ex. Voodoo — ironic, în perioada respectivă Cosmin Lupu ajunsese chitarist la Voodoo) și Radu Anghel la bas. 

(Tot în anul ăla Teodora a fost la Vocea României și a intrat în echipa lui Moga, dar nu pomenește deloc de momentul ăla, așa că am să mă fac și eu că plouă.) 

În 2016 Teodora s-a angajat la Ericsson, devenind corporatistă de carieră, petrecându-și șapte zile pe lună în Belgia făcând altceva decât muzică, în celelalte zile străduindu-se să participe la repetiții, concerte și înregistrări și încercând să nu-și neglijeze copilul. Cred că mulți dintre noi își închipuie la un moment dat că sunt supra-oameni. Și unii chiar ajung să fie, dar rareori mai mult de o clipă, aproape fără excepție urmată de o cădere în gol. Teodora nu s-a ambiționat să ajungă acolo. Doi ani mai târziu a fost destul de înțeleaptă să-și dea demisia și să înceapă să se ocupe aproape exclusiv de muzică (zic “aproape” pentru că din 2019 încoace colaborează și cu INDG, o firmă care crează imagini 3D pentru diverse produse). 

Despre Clarobscur am mai scris pe blogul ăsta imediat după ce a apărut. Părerea mea era și atunci pozitivă — nu am pretenții că aș fi vreun critic, drept urmare nu prea scriu despre muzici care nu-mi plac —, dar anii care au trecut mi-au format una un pic mai avizată. Pe foarte scurt, scriitura mi se pare destul de instabilă, formele sunt mai mereu neclare, ideile sunt prea complexe pentru a fi exprimate prin cântece de câteva minute și din cauza asta îți dau mai mereu senzația că lipsește ceva, armoniile nu par să se învârtă în jurul axei tonale, iar rimele sunt folosite cu țârâita și de multe ori prea îndepărtate pentru a fi percepute ca atare. Îmi dau seama că toate astea ar putea părea unui neavizat critici negative. Nu sunt. Dimpotrivă. Toate aceste ambiguități pun umărul la starea albumului, traducerea în sunet a perioadei în care a fost scris și a dispoziției oamenilor care au contribuit la facerea lui. Asta nu înseamnă că sunt complet voite și controlate. Și nu înseamnă că e un album frumos în sensul comun acceptat. 

[In]vulnerabili a apărut deja pe toate platformele de streaming, dar lansarea oficială are loc vineri, pe 9 decembrie, în clubul Control din București. Acolo vei găsi și o ediție fizică de excepție pe CD, cu multe poze și povești din ultimii ani. Aproape că sunt invidios cât de bine arată. 

Ceștile de cappuccino s-au terminat de mult, iar discuția noastră s-a înecat de la un moment dat în subiectul care ne pasionează pe amândoi dintotdeauna, songwritingul. Mai jos sunt două mostre. N-ar avea farmec povestite de mine. Ne împleticim, ne repetăm, râdem, folosim onomatopee. Bine, mai mult Teodora decât mine, dar la urma urmei articolul ăsta e despre ea, nu despre mine. M-am gândit la un moment dat să fac un podcast cu subiectul ăsta, numai că știu că apariția unui microfon ar face discuția să devină mult mai oficială, mai rigidă și mai puțin sinceră. Dar cine știe? Poate la un moment dat o să obosesc să scriu articole lungi despre oamenii care fac muzică în jurul nostru.