Rock Werchter 2019

Știu că multă lume e curioasă cum a fost la Rock Werchter-ul de anul ăsta, dar pur și simplu nu găsesc destul timp să scriu un articol despre marele festival, iar zilele, săptămânile tot trec și tot amenință cu uitarea. Drept urmare voi adopta metoda “telegraf”.

Ziua 1

  • Mogwai – foarte frumos concertul scoțienilor, nu știam că toate synth-urile alea sunt de fapt chitări 🙂 . Au cântat la 14:40 în cortul numit The Barn fără să pară deranjați de asta (ca Wilson anul trecut). La noi sunt headlineri. Atât se poate, ncsf.
  • Ólafur Arnalds – am ieșit după câteva piese. Sunetul era îngrozitor de încet, ca într-o catedrală în care se aude musca, dar oamenii la un festival mai vorbesc, you know? Ne-am întins gâturile și ne-am ciulit urechile cât am putut de tare (mai stăteam și destul de în față), niciun rezultat. Păcat, putea fi mișto.
  • Raleigh Ritchie – Viermele Cenușiu din GoT e foarte energic și entuziast. Dar nu știe muzică și are o trupă îndoielnică. Și de la ăsta am plecat după câteva piese.
  • Richard Ashcroft – atitudinea tipic englezească de anii ’90, aia antipatică, adoptată în general de majoritatea colegilor lui de generație. Altfel, o cântare fără ups and downs. Plecat după câteva piese. Boooriiing!
  • Charlotte Gainsbourg – asta a fost clar ziua actorilor. Fiica lui Serge are pretenții de cântăreață la fel ca ta-su, și la fel ca ta-su n-are nici cea mai mică legătură cu muzica. Câteva piese. (Mișto scenografia though)
  • Elbow – excepțional. Guy Garvey e un front-man bestial, care ține publicul sub control pe toată durata show-ului, tonurile de chitară ale lui Mark Potter m-au lăsat mască, tobarul nou e de excepție (chiar dacă e doar un angajat). Bineînțeles că tot pe Seldom seen kid se bazează oamenii, că doar albumul ăla le-a adus faima, dar au cântat doar cele trei cele mai importante piese de pe el, restul serii făcând slalom între diverse perioade. Emoționant momentul My sad captains, cu sala cântând vers cu vers.
  • Pink – am prins doar o jumătate de oră de la distanță. Foarte tare, cântă gagica de mori, chiar și când se dă de-a berbeleacul agățată în corzi pe deasupra publicului.

Ziua 2

  • Nothing but thieves – mai bine ca acum doi ani, “țeava” lui Mason sună incredibil, iar sunetistul pare că a învățat să îi facă față (sau a fost schimbat cu altul mai bun). Altfel, de cântat se cântă excelent, e însă cumva deranjant că îi tot pun la ore din astea (au cântat la 14:25) pe scena mare, iar ei se comportă ca în club, fără scenografie, fără show, fără nimic, așa, ca după prânz. 
  • The 1975 – am stat la jumătate din show din pură curiozitate – Q Magazine îi tot promovează și voiam să știu dacă e o chestie făcută din convingere sau una plătită. Cred că e undeva la mijloc. Atitudinea vocalului udă toate gagicuțele din primele rânduri, chiar dacă e una de răsfățat notoriu care cere bătaie. 
  • Janelle Monáe – se cântă foarte bine și la Janelle, dar ce m-a spart definitiv a fost spectacolul, gândit și pus la punct până la ultima miime de secundă, ca la orice star pop din State. Altfel, destul de mișto costumele (mai puțin niște pantaloni cu labii lungi cât cracii concepuți special pentru un dans crăcănat).
  • The Cure – fără spectacol, ca în club, deși pe scenă mare. Se cântă bine, deși (re)văzându-i live mi-am adus aminte cât de începători sunt. Vocea lui Robert e neschimbată, iar oamenii au cântat două ore jumate fără să dea semne de oboseală. În schimb am dat noi. 
  • Tool – nici ăștia nu s-au mișcat, dar pe mine unul m-au băgat într-o super-transă. De departe cel mai bun sunet din tot festivalul (și cel mai tare), chiar ziceam că nea sunetistul merită o statuie. Fuck, iar Maynard a vorbit cu publicul. A zis “Belgium!”. Atât. Dar pot să înțeleg, omul arăta ca venit de pe altă planetă și s-a comportat ca atare. A doua zi simțeam pe sub piele bucăți din codul lor care s-au copiat în propriu-mi cod. 

Ziua 3

  • All them witches – am plecat după prima strofă din primul cântec. Nu înțeleg ce căutau pe scena mare.
  • Beirut – plecat după câteva piese. Cântat dezlânat și fără energie. (După primele două zile chiar începi să faci economie la tălpi, așa că nu-ți mai permiți să stai să-i vezi pe toți fraierii)
  • Aurora – potențial mare, tipa are o super voce și o apariție bizară. Nu mă așteptam să și danseze, ba chiar sălbatic. În schimb cine naiba îi produce toată chestia ar trebui să-și ia vacanță, sau și mai bine să-și dea demisia. În primul rând orchestrațiile sunt retro-nașpa, cu izuri de pop de anii ’90. În al doilea rând, pardon my french, e cam de căcat să aduci o trupă pe scenă și să nu o luminezi deloc. Am înțeles că Aurora e starul și ea merită toată atenția, dar mai sunt niște fraieri care cântă pe acolo, știi ce zic?
  • The Good, the Bad & the Queen – jumătate de cort gol (adică în jur de 10000 de oameni), ncsf dacă monsieur Damon Albarn se joacă ba cu un nume, ba cu altul. Fabulos concert, știu că era Florence în timpul ăsta pe main stage, dar păcat pentru cei care au pierdut TGTB&TQ, că pe Florence o puteau vedea și altă dată. Basistul de la The Clash, chitaristul de la The Verve, Tony Allen la tobe, un percuționist și un cvartet de coarde. E a treia oară când îl văd pe Damon, am prins și Blur și Gorillaz, și pot să spun că omul chiar are început de statuie. Să treci de 50 și să ai energia aia, să scrii atâta muzică și să fii în continuare relevant mi se pare extrem de greu, mai ales că omul nu prea își ia concediu (luna asta mai scoate un album, apropos). Fiecare întâlnire cu golanul ăsta e o surpriză.

Ziua 4

  • Lizzo – am rezistat două piese. Femeia are tupeu și super-voce. A venit îmbrăcată într-o chestie roz mulată, un fel de desuuri, asta în condițiile în care ea a trecut probabil de 150 kg. Dar nu asta m-a făcut să plec, ci nesimțirea de a se prezenta cu negativ, dar cu dansatori. Fuck off.
  • Lewis Capaldi – tipul ăsta e destul de la modă prin Anglia, nu înțeleg de ce. Un fel de Ed Sheeran ratat. Am plecat la prima piesă. Oribil.
  • Tamino – omul ăsta are toate piesele din puzzle, doar că nu le poate pune cap la cap. Probabil îi mai trebuie timp. Am plecat după vreo trei piese.
  • Balthazar – îi mai văzusem în februarie în Control. Aici a fost cam la fel, dar dacă pentru 400 de oameni era bestial, pentru 50000 n-a fost chiar așa. De cântat s-a cântat bine, evident, dar m-a scos din minți atitudinea lor de trupă mică. 
  • Greta Van Fleet – marea senzație a momentului s-a fâsâit odată ce i-am văzut în carne și oase. Hobiții ăștia nu le ajung nici la genunchi celor de la Led Zeppelin. Da, Josh ajunge la fa-ul din octava a 2-a, așa, și? (ca idee, Ian Gillan în vremuri apuse ajungea la la, adică două tonuri peste) A intrat pe scenă și ne-a arătat fix asta. Am rămas mască. Apoi ne-a mai arătat de vreo 24 de ori. Boriiiiing! Am stat ca maniacul și i-am măsurat ambitusul. Omul ăsta are în jur de o octavă. Wow. A, bineînțeles că nu se cântă rău, dar e departe de a fi ceva senzațional, și și mai departe de scena mare înainte de headliner. 
  • Muse – i-am mai văzut de două ori în Ro, dar la noi nu-și aduc niciodată tot calabalâcul după ei. Aici am asistat la un super-show, care nu m-a lăsat să mă plictisesc o secundă, și la o cântare incredibil de bună, deși cam fără suflet. Bag mâna în foc că Bellamy aleargă pe bandă făcând solo-uri la chitară, altfel nu îmi explic cum de nu greșește o notă în timpul sprinturilor dintr-o parte în alta a scenei sau pe limba adăugată care iese în public. Anyway, neapărat de văzut odată în viață.

Acestea fiind spuse, aș sugera companiilor aeriene să introducă zboruri spre Bruxelles la o oră mai normală și celor de la Werchter să lase prostiile cu Jupiler și să aducă din nou rulota cu super hot-dogi de anul trecut. Dar cum ei nu citesc blogul ăsta, îi las în plata domnului și nu le sugerez, dar nu m-aș supăra să facă ce le-am cerut și să spună că a fost ideea lor. 

Fotografii de Rob Walbers, Koen Keppens, Ben Houdijk, Jokko.