Top 5 albume din 2017

Cred că este pentru prima dată când nu sunt de acord cu nicio revistă de specialitate privind topul de final de an. Mi se pare că se exagerează. Da, Damn-ul lui Kendrick Lamar este un album bun de hip-hop (întâmplător îl am pe vinil și știu bine ce vorbesc), dar nu e nicidecum pasibil de podium, bașca de locul 1. Ce să mai vorbim de Lorde sau de LCD Soundsystem? Albumele lor sunt mult prea sărace pentru aprecierea de care au parte. În fine, spuneam și cu altă ocazie, noi oricum vorbim vorbe acum, ne vom da seama peste vreo zece ani sau mai bine care a fost treaba în 2017. Părerea mea e cam așa:

5. Ghostpoet – Dark days + canapés

De multe ori sunt “acuzat” de unii amici că sunt voice-oriented, că nu pot aprecia o muzică dacă vocalistul nu e vreun mic acrobat sau dacă liniile melodice nu sunt epice. Probabil în majoritatea cazurilor nu greșesc, dar apare câte o excepție de gen Bob Dylan sau Ghostpoet care le dă teoriile peste cap. Obaro Ejimiwe (Ghostpoet) e încadrat de critici la hip-hop, deși muzica lui n-are neapărat legătură cu genul. Stilul lui de cântat e într-adevăr foarte aproape de vorbire, dar se încadrează cumva în tonalitate, îți creeză senzația de melodie (deși n-are). Niște prieteni au fost de curând la un show de-al omului din Londra și au venit foarte dezamăgiți. Îi cred, live nu prea are cum să fie vreo fericire, dar discul e foarte tare, atmosferic, întunecat și cu multă personalitate.

4. Nothing But Thieves – Broken machine

Am cumpănit mult între albumul ăsta și EP-ul Greta Van Fleet. Broken machine e totuși un disc mai bine pus la punct, mai echilibrat, și are o doză de originalitate în plus. Îmi place mai mult primul NBT de acum doi ani, era cumva mai intim, mai discret, dar înțeleg perfect direcția celui nou – acum băieții sunt pe cai mari, au început să cânte pe toate scenele importante și și-au adaptat muzica unei mulțimi ce poate umple locuri mai generoase. Și dacă așa sună rock-ul comercial, înseamnă că stăm foarte bine!

3. Steven Wilson – To the bone

Monsieur Wilson nu se astâmpără nici bătut. A lansat două discuri anul ăsta, unul solo și unul cu Blackfield, bune amândouă, unul de top 5, celălalt de top 20. Pe To the bone a dus experimentul și mai departe, inserând niște secvențe pop de bună calitate în lumea lui introvertită, melancolică și lentă. Prezența răgușită și fermecătoare a Ninetei Tayeb e un fel de cireașă pe tort, dar albumul în sine e o mică bijuterie, atenția cu care e “șlefuit” îmi trezește invidii nebănuite. Abia aștept să-l revăd la anul, s-a anunțat în line-up-ul de la Art Mania.

2. Warhaus – Warhaus

Un alt exemplu de anti-vocalist, Maarten Devoldere (ex.Balthazar), s-a proptit pe locul doi doar ca să nu-i dea voie Ghostpoet-ului să fie o excepție. Este al doilea album Warhaus, mi-a plăcut mult și cel de anul trecut (We fucked a flame into being), iar anul ăsta i-am văzut acasă la ei, la Werchter, unde au cântat la 14:30 pe o scenă secundară, numai așa, ca să ne demonstreze că în Belgia nu merge cu nepotisme. Am mai vorbit despre ei, așa cum am mai vorbit despre patru din cele cinci discuri din topul ăsta, dar csf? Dacă sunt bune, sunt bune. Ziceam data trecută că Maarten e un fel de Nick Cave pe veselie. Ei bine, nu mi-am schimbat deloc părerea.

1. Unkle – The road: part I

James Lavelle e un tip enervant, cel puțin pe scenă (în particular n-am avut onoarea), un cocalar îmbrăcat în costum alb cu părul dat cu gel care stă și fumează în spatele platanelor așteptând să i se termine propriul concert, iar la final vine și laudă publicul. Între timp trupeții, care par închiriați cu ora de la o agenție de mâna a treia, îi cântă piesele și încearcă să întrețină atmosfera. Mă enervează Lavelle, dar nu pot să nu-l respect, nu-i pot ignora istoria, deși nu-i pot înțelege pasele. El e Unkle, așa cum scrie negru pe alb pe interiorul coperții celui mai recent album al său, The road: part I – un unchi indiferent cu proprii nepoți, dar deosebit de bun la spus povești. Discul e cumva anacronic, ar fi fost mult mai potrivit acum douăzeci de ani, ăsta fiind probabil și motivul pentru care a fost atât de ignorat. Dar după cum știm, moda trece, moda vine, iar peste zece-douăzeci de ani n-o să-și mai aducă aminte nimeni care erau trendurile din 2017.

Bonus – Albumul lunii decembrie

Chris Thile – Thanks for listening

Decembrie a fost o lună foarte slabă, s-au lansat puține discuri și multe dintre ele nu chiar reușite. Dar printre revivaluri tip Eminem sau Morbid Angel, discuri postume gen Linkin Park și culegeri de piese medii cu mesaj social marca U2, a apărut și acest Thanks for listening al mandolinistului Chris Thile, o bomboană de album, perfect pentru un sfârșit de an glorios.

Să fiți iubiți, la mulți ani frumoși!