Trei albume bune din septembrie 2017

Septembrie ce tocmai se încheie n-a fost lipsit de surprize plăcute, dar a lăsat loc și de niscava dezamăgiri. Albumul lui Tori Amos spre exemplu a intrat direct pe lista neagră, pe când alde Jack Johnson sau Ibeyi au revenit cu discuri faine, însă nu îndeajuns de faine cât să prindă top 3-ul meu lunar. Carevasăzică:

Cécile McLorin Salvant – Dreams and daggers

Asta numesc eu capodoperă. E clar albumul lunii, deși a apărut abia ieri. Un disc dublu de jazz vocal, în parte înregistrat live (și nu întâmplător) cu super piese, mult umor și muzicieni extraordinari. E primul album autoprodus și mai mult ca sigur îi va mai aduce un Grammy în palmares (mai are unul câștigat cu For one to love anul trecut). Pe Cécile am descoperit-o acum vreo 4 ani urmărind emisiunea Later… with Jools Holland de la BBC (ai dracului englezi, ce programe TV demențiale au!). Nu, n-am BBC, așa cum n-am nici cablu TV, dar mai patinez din când în când pe torrente. Mi-aș dori să nu fiu nevoit s-o fac și să pot vedea super-chestiile altor nații legal, și mai ales în timp real, dar cred că sunt eu prea pretențios.

Nothing But Thieves – Broken machine

În sfârșit l-au lansat, de când îl aștept! Mai straight-forward ca precedentul, un pic mai agresiv, dar cu momentele lui de tandrețe trasate delicat de vocea lui Conor Mason, acest Buckley al generației noi de rock alternativ. Să-l ascultați neapărat până la capăt, piesa de închidere, Number 13 este un fel de cireașă pe tort. Un disc excelent din nou, până ieri era cel mai bun pe care îl ascultasem în septembrie, dar ce să-i faci? A venit Cécile și a dat cu bomba (ca să nu mai vorbesc de Benjamin). Mă bucur mult că i-am văzut și live anul ăsta și parcă m-aș mai duce după ei pe undeva.

Benjamin Clementine – I tell a fly

Alt disc apărut ieri, dar din care am mai ascultat bucăți până la lansare, în special live la Werchter, unde monsieur a cântat 90% piese noi. Ce îmi place la nebunie la omul ăsta e că reușește să te surprindă în continuu, chiar și atunci când ai impresia că te-ai prins cu ce se mănâncă. Avangardă cu ceva musical și patina obișnuită de muzică africană din sângele înfierbântat. Mă bucur enorm că n-a suferit de sindromul albumului secund de care se mai vorbește din când în când prin târg, mai ales că primul a câștigat și premiul Mercury (by the way, a ascultat cineva Sampha – Process, câștigătorul de anul ăsta? Sau de când cu Brexitul nu vă mai interesează ce se întâmplă dincolo de Canalul Mânecii?).

Ratat luna trecută

Grizzly Bear – Painted Ruins

Un amic mi-a atras atenția asupra acestui disc apărut în august de care eu nici măcar nu auzisem. Jos pălăria, meștere, excelent într-adevăr! Dacă scoți single-ul Mourning Sound din ecuație e chiar și mai bun, dar înțeleg că trebuie să-i mai difuzeze și pe ei cineva. Niscava indie/alternativ/art rock pretențios, inovativ și dus cu pluta. I love it! Să mai zică cineva că nu se mai face muzică bună!