Despre pasiune și alți demoni, p.3

12 octombrie 2017

Povestea de mai jos e foarte sensibilă și n-a fost spusă niciodată, așa că vă rog să o tratați cu atenție. Punctul de vedere e absolut subiectiv, dar întotdeauna sincer. Am încercat să mă detașez un pic de evenimente și să judec cu mintea de acum, însă anumite fragmente au fost imposibil de privit dintr-un alt unghi. Intenția acestui al treilea articol n-a fost nicidecum să-i împroșc cu noroi pe foștii mei colegi, ci să explic cât de bine m-am priceput cum e să ai trupă, să lucrezi cu oameni, mai ales cu artiști, să te confrunți cu tot felul de situații greu de gestionat, să încerci să-ți urmezi visul și să te bați cu greutățile financiare. Nu pot spera să vă și placă, dar probabil va folosi unor visători mai noi.

 

Februarie 2004

Din motive lesne de înțeles ne treziserăm în stradă. În cele din urmă chefurile non-stop reușiseră să deranjeze pe toată lumea. Diana s-a mutat imediat la o prietenă care stătea în apropiere, dar eu cu Alex dădeam din colț în colț. Am vorbit cu mai mulți prieteni (cu Andras inclusiv, Oigăn fiind într-o perioadă de îndrăgosteală care nu mi-ar fi permis accesul nici măcar pe preșul din fața ușii), dar nimeni nu părea că poate/vrea să ne cazeze. Andras chiar îmi spusese sec că la el nu e hotel. Singurul care a reacționat pozitiv a fost Mugur, un tip gay pe care îl cunoscuserăm de revelion. Omul a ținut să avem o discuție din prima, ca nu cumva să ne facem vreo impresie greșită. Ne punea la dispoziție garajul să ne depozităm lucrurile și o canapea extensibilă în living în serile în care nu avea pe cineva la el. Fair enough. După vreo lună însă Alex a plecat acasă, la Satu-Mare, iar eu am început să dorm iar pe podele (sau în cazurile fericite pe canapele) pe la diverși prieteni, iar câteodată în cămin la tipa cu care eram. Până la urmă, ca să evit grijile pe care și le făcea, mi-am luat și eu loc în căminul Conservatorului și am nimerit într-o cameră cu șase ucrainieni și un basarabean.

 

Martie 2004

Alfredo ne-a îmbrobodit să reluăm două din vechile hit-uri, 1000 de chipuri (în engleză) și Dictionary. Nefericită situație pentru un album nou. Argumentul lui era că nimeni nu auzise piesele respective în afara României. Încă îl credeam că o să facem mari chestii prin Europa, așa că l-am ascultat. Ba am înregistrat și o variantă în italiană, Mille facce, cu versurile lui. Al dracului Alfredo. Nu gândea rău, doar că spunea multe și făcea foarte puține. Însă am reușit să înregistrăm și trei chestii artistice care n-aveau nicio treabă cu interesele lui – Curse (pe care eu și Oigăn ne schimbam rolurile), Red Coffee (o ciudățenie de pe primele demo-uri, de pe vremea când eu nu eram în zonă) și Angels and clowns, ultima piesă scrisă înainte să intrăm din nou în studio, față de care Andras avea mari îndoieli. Am terminat a doua jumătate de album o lună mai târziu, dar lansarea avea să fie amânată pentru încă un an. Nu mă întrebați de ce, că nici eu nu înțeleg.

 

Aprilie 2004

Stăteam pe o bancă în centrul Oradei buimac. Oigăn plecase la Abrud, să-și liniștească gagica, pe Najet, care începuse să fie din ce în ce mai isterică, și mă lăsase acolo așa cum eram, îndopat cu anestezice, cu mâna bandajată și ochii întredeschiși. Tocmai ieșisem din operație, oasele indexului de la mâna dreaptă îmi fuseseră zdrobite și un doctor ambițios de la Spitalul Militar se străduise să lege totul laolaltă cu o tijă, ca să mai pot cânta la flaut și în viitor. Încercaserăm să facem un pod din pietre peste râul Sighiștel, sătui de picioarele ude din ultimele zile de prin Apuseni, iar eu alunecasem pe noroi cu un ditamai bolovanul în brațe. Bineînțeles că imediat ce-mi bandajasem degetul o luaserăm la fugă de-a dreptul prin râu și căutaserăm primul doctor din primul sat. Omul fusese foarte blajin, îmi curățase sângele și îmi rebandajase degetul cu grijă, apoi îmi recomandase să merg la Beiuș la spital să-mi fac radiografie. Acolo dădusem peste un măcelar care era anestezist de fapt, dar se învoise pe loc să-mi coasă rana, iar după aceea se uitase urât că nu-i dădusem bani. Petrecuserăm noaptea într-un cabinet nefolosit, dormind pe niște tărgi, mulțumită unei asistente înțelegătoare, iar dimineață fugiserăm la Oradea să căutăm totuși un specialist. Stând așa pe bancă, singura idee care mi-a venit a fost să-mi cumpăr un pix și să sun la informații să întreb de o fostă. Nasol moment, nu mai scrisesem niciodată cu stânga.

 

Iulie 2004

Beam bere pe malul apei. Era liniște, deși eram în mijlocul Veneției. Turiștii plecaseră spre cazări mai ieftine, dar noi stăteam chiar lângă Rialto, într-un hotel care nu era încă deschis, aparținând unui prieten de-al lui Alfredo. Era târziu și toate magazinele aveau lacătul pe ușă, însă noi găsiserăm o prăvălie ținută de niște chinezi care erau în stare să-și vândă și mamele la ora aia și cumpăraserăm ceva bere cu gust nedefinit ca să mai stăm la o bârfă. Și aveam despre ce vorbi. Era foarte ciudată lumea asta așa-zis civilizată. În prima zi la Teatro del Cinema de pe Lido ajunseserăm cu ditamai duba, cu toate sculele posibile, iar oamenii din staff se uitaseră la noi ca la mașini străine. “Dați-ne un CD, nu e nevoie să cântați live, sunt prea multe trupe pentru asta.” Făcuserăm stânga împrejur și le uraserăm tot binele din lume. Nu bătuserăm atâta amar de drum ca să ne prostim cu un spray pe post de microfon pe o scenă. Festivalul Gondola D’Oro putea la fel de bine să se desfășoare la Văscăuții din Deal din punctul nostru de vedere, probabil condițiile ar fi fost cam aceleași. Și mai aveau și florile alea jenante pe buza scenei de te simțeai ca la San Remo, ca să nu mai vorbim de concursul de miss. ‘ai de capul lor… Și-au revizuit atitudinea în câteva secunde. “Aspettate per favore!” Fuseserăm târâți prin tot felul de locuri complet improprii oricărui act artistic și eram destul de sictiriți. Evident că ne-au oferit toate condițiile, nu se așteptau să reacționăm așa, mai ales că toate celelalte trupe acceptaseră fără comentarii situația. Am fost singurii fraieri care au făcut probe de sunet și au cântat live și bineînțeles că am câștigat. Mille facce a reușit să rupă toate barierele în seara aia, și nu neapărat din cauza scriiturii. Fuseserăm singurii oameni vii de pe scena aia cu floricele.

***

James Brown vorbea exact ca pe introducerea de la Sex machine. Avea un accent imposibil, cel puțin pentru urechile mele. La conferința de presă venise cu două gagici mai înalte ca el (ceea ce nu era deloc greu) și dăduse răspunsuri la mișto, pe care organizatorul se străduise din răsputeri să le traducă cât mai frumos. Ca prin minune, Alfredo ne făcuse rost de două concerte în deschiderea “tânărului” Brown la Milano și Marostica, cu condiția să-i aducem câteva scule indispensabile de la depozit. Mare minune că nu s-a rupt mașina, numai Hammond-ul cântărea vreo 200 kg. Marele om era intangibil, sau cel puțin asta era impresia pe care o crea, așa că am stat de vorbă doar cu oamenii din trupă, niște simpli angajați la patron. Industria muzicală în toată splendoarea ei e doar industrie, o lume în care idealurile se învârt în mormânt. Concertele au fost sold out, iar l’anziano a executat celebrul lui step pe scenă, la nu mai puțin de 71 de ani. S-a abținut să facă și șpagatul, slavă domnului!
 

Conferinţă de presă James Brown în Milano, Italia, 14 iulie 2004

Conferinţă de presă James Brown în Milano, Italia, 14 iulie 2004


 
Septembrie 2004

Stufstock 2 își umflase mușchii cu pompa. Acum avea program bine stabilit și era difuzat în direct la TVR. Participanții se înmulțiseră și ei, că deh, un festival moca pe plajă seamănă cu un bec pentru muște. Am avut din nou două concerte,  însă de data asta eram cu toții mult mai bine pregătiți și aveam și program. Mani mă sunase de ziua mea să-mi ureze una-alta și să mă întrebe dacă nu vreau să refacem trupa pentru festival. Îmi era cumva dor de Urma și acceptasem pe loc, iar el plusase că poate mai facem un album. Nomad rhymes apăruse deja la La Strada, dar eu nu primisem CD-ul de la Mani, ci de la Adrian Darabană, tipul care se ocupase de lansare, ceea ce era cel puțin ciudat, dar el avea spiritul ăsta naiv cumva, încerca să împingă lucrurile mai departe indiferent de consecințe și neținând seama de greșeli. Am acceptat totuși, sperând că data viitoare va fi mai bine. Domi și Erhan s-au băgat și ei. De data asta am sunat a trupă, Mani părea că învățase câte ceva din păcatele trecutului, deși cu monitorizarea nu și-a rezolvat niciodată problema, cel puțin nu cât am cântat împreună. Și Kumm-ul a fost mult mai ordonat de data asta, și nu din cauza schimbării basistului (Levi se retrăsese for good din muzică și fusese înlocuit de Uțu Pascu). Am cântat din nou Butterflies, însă acum avea trei strofe diferite și un răsărit lipsă. În plus, Domi a făcut un super-solo de percuție pe chitara lui Oigăn pe The Mask, piesa inedită cântată doar în live-uri. Impresia generală a fost că toată lumea se pregătise mult mai temeinic, știind că va fi filmată. Inclusiv outfit-urile noastre erau mai îngrijite (chiar dacă stângace), iar eu nu mi-am mai permis să arunc niciun tricou în public, și nu de teama frigului.

KUMM_24

Toamna-Iarna 2004

Începusem să o iau razna. De câteva luni mă mutasem lângă gară cu un amic, Bogdan, și aveam câțiva prieteni care își făceau veacul la propriu la noi, iar eu începusem să pierd controlul. Nu exista săptămână fără câteva nopți nedormite la rând în care sărbătoream un așa-zis festival, iar la repetiții începusem să vin cu tot cu gașcă, stresându-i pe trupeți. Mergeam în continuare în Pub, dar nu se termina niciodată la ora de închidere, mai tot timpul continuam, ori la Albinuța, o bodegă obosită ascunsă după niște tufe pe dealul Gruia, ori la noi acasă, unde era mai tot timpul petrecere. La un chef sfârșisem prin a o lua la șuturi pe Najet, care mă călca din ce în ce mai tare pe nervi, iar Oigăn mă dăduse cu capul de un perete și îmi spărsese arcada. A doua zi nu-mi aminteam nimic de Najet, dar nu-l uitasem pe Oigăn, și amenințam furios că plec din trupă. Mi-a căzut cerul în cap când am aflat ce făcusem. În plus, viața mea sentimentală era o tiribombă din care nu mă mai puteam da jos, tipa cu care fusesem îmi dăduse papucii în urma unei alte ieșiri impulsive, iar acum încercam cu disperare să refac legătura. Am plecat din nou în Italia cu trupa și ne-am încins la niște certuri imposibile, mai ales că într-o seară, în urma unei discuții, sfârșiseră prin a se duce la cântare fără mine. Alfredo, ca să mă împace, mă ajutase să-mi schimb Crafter-ul cu un Epiphone. Diferența de preț era pe undeva pe la 200 €, o sumă enormă pentru mine în momentul ăla. Colac peste pupăză, Peter Gabriel avea concert la vreo 100 km de noi cu Growing up tour și îmi venea să mor, îmi făcusem calculul că dacă adun toți banii care mi se cuveneau în tura respectivă reușesc să merg la concert, dar rămân lefter pentru lungă o perioadă, însă oricum nimeni din trupă nu răspunsese pozitiv unei întovărășiri și mi-era groază să mă trezesc solo într-un loc străin fără să pot comunica (italiana mea se reducea la “buonasera, siamo Kumm della Romania”, iar cu engleza în Italia nu faci mare lucru), așa că o lăsasem baltă. După vreo trei săptămâni am ajuns acasă rupt de oboseală și cu nervii la pământ și am constatat că Bogdan era singur-singurel, ceilalți se împrăștiaseră care încotro. Cât fusesem eu plecat, se întâmplase o neîntâmplată – unul dintre ei se combinase cu tipa cu care încercam eu să mă împac, dar nimeni nu avea curajul să îmi spună. Nu era prima dată când o pățeam, dar în niciun caz nu mă așteptam și la oamenii ăștia. Evident că mi-a picat foarte nasol, iar după ce am aflat am și luat primul tren spre București. Pe fondul ăsta am scris albumul Anger as a gift. Titlul a fost în întregime ideea lui Mani, dar se potrivea mănușă pe starea mea. Compoziția a decurs altfel de data asta. Mă întâlneam cu el după miezul nopții la Green Hours, așteptam să plece și ultimii clienți și ne apucam să cântăm, să improvizăm până dimineață. Piesele se deschideau încet, ca niște flori, un amalgam de stări venite din adâncuri pe care ne străduiam să le traducem în sunet. După vreo săptămână au început să apară și rezervări, se dusese vestea prin târg că nebunii de la Urma sunt acolo noapte de noapte, de fiecare dată cântând altceva.

În decembrie am făcut-o lată cu niște prieteni și am reușit performanța să intrăm cu o mașină frontal în fântânile de la Unirii. A doua zi era revelionul, dar noi începusem deja petrecerea. Am dat cu capul în tetieră, nimic grav, numai că ochelarii mei de sticlă mi s-au spulberat pe față. Cioburile mai aveau un milimetru până la ochi, dar spre norocul meu am rămas doar cu două linii pe obrazul drept, așa, de amintire. După revelion, când mi-am scos prima dată bandajul și mi-am privit cicatricea, mi-am zis că mă prinde. Mani nu mă mai scotea din Tony Montana, dar eram deja obișnuit cu tipul lui de umor.

 

Martie 2005

Finally, Angels & Clowns a ieșit pe piață, iar noi i-am făcut un concert de lansare la Baza Militară, un club nou care promitea mult, dar a dispărut destul de repede. Trebuia să fie seara aceea, marea chestie, iar mie îmi era rău de abia puteam sta pe picioare. În plus mă vopsisem negru în cap, nu știu ce îmi venise, probabil aveam nevoie de o schimbare, și mai aveam și proaspăta cicatrice roșiatică pe obraz. Rock! Bineînțeles că n-a observat nimeni că aș avea vreo problemă, scena are chestia asta magică, te face să devii altcineva. În pauza dintre reprize însă mă ascundeam prin toaletă, să nu mă vadă naibii cineva cum vomit.

HPIM2454

Telefonul suna deja de ceva vreme când m-am trezit. Era Oliver. “Vii odată? Hai că nu mai fac față cu atâtea fete…” Vaaai! Trebuia să fi scris partituri pentru cvartet, dar eu stătusem până spre dimineață cu Vali Răcilă la bârfe și pălinci, nu scrisesem nimic și acum aveam și capul cât o baniță. Fusese foarte tare sesiunea cu el, trăsese pe How long does it take? și September o chitară cu bottleneck și o muzicuță. Ne întâlniserăm în tren întâmplător cu două zile în urmă, el mergea la Sighișoara, eu la Cluj. Ne știam de mult, de pe vremea BlueService-ului, și ne bucuram de fiecare dată să ne revedem, așa că propunerea mea de a participa la album venise foarte natural. M-am îmbrăcat cu ce am apucat, încă năuc, și am luat un taxi până la sediul nou al studioului Glas Transilvan, tot în Zorilor, dar undeva mai la vale. Am scris partiturile la fața locului, cu greșeli ca vai de lume, dar tipele au fost foarte înțelegătoare, s-au prins imediat ce vreau și s-au conformat, iar September și What I am au căpătat în sfârșit greutate. Anger as a gift este din punctul meu de vedere cel mai echilibrat album Urma, deși e conceput și înregistrat într-una dintre cele mai dezechilibrate perioade din viața mea.

 

Aprilie 2005

Al doilea concert Kumm în Germania, în celebrul oraș Rottweil, în care nimeni nu pare să aibă câini, fusese un mega fail. Îl organizase Markus, un prieten vechi de-al lui Oigăn, în holul unei clădiri în care erau multe săli de repetiție. Public fusese foarte puțin, majoritatea oamenilor se știau cu el și veniseră la mocangeală sau pur și simplu își pierdeau timpul pe acolo la o berică, iar după cântare ne-am trezit că individul nu se gândise deloc la cazare și se mai și făcuse pilaf. Era trecut de 12 noaptea, eram la mama dracului, super obosiți și un pic beți, și tocmai aflaserăm că vom dormi la hotelul de miliarde de stele. Prima propunere a fost să mergem undeva în pădure, într-o rulotă în care locuia el cu doi prieteni de-ai lui super-ciudați, refuzând confortul civilizației moderne care se hrănește cu sângele sclavilor-corporatiști etc. Ăăăă, hai să nu! A doua propunere, în mod bizar, n-a existat multă vreme. Până la urmă și-a luat inima în dinți și ne-a dus la culcare în casa părinților lui, o chestie cu vreo trei etaje din centrul orașului. Am înțeles într-un sfârșit că omul încerca dintr-un motiv sau altul să-și renege originile aristocratice. La Rottweil avusesem impresia că am atins fundul mocirlei, însă eram departe de adevăr. Peste alte două zile m-am trezit într-un restaurant thailandez dintr-un sat, cântând la un microfon înfipt într-o stație de chitară… Una din părțile bune ale excursiei însă a fost cântarea din Emmendingen, unde am cunoscut-o pe Anja Strub (o tipă care ulterior s-a apucat să facă booking în Germania pentru Kumm și Urma) și i-am întâlnit prima dată pe Al Jawalla. A doua a fost după ce ne-am despărțit de trupeți (Mani venise să ne ajute, conducea una dintre mașini) și ne-am cărat în Stuttgart, unde am stat încă o săptămână la Mihai Tropa, un fost profesor al domnului șofer. Plimbându-ne prin oraș, am intrat și într-un magazin de instrumente muzicale, să ne uităm după un înlocuitor pentru Epiphone-ul meu, care făcea o mie de figuri. Am probat mai mult de jumătate din chitare până să îmi placă ceva. M-am îndrăgostit de o Ovation Elite LX, care suna într-adevăr bine, numai că lui Mani i-a plăcut la fel de mult și mi-a arestat-o, deși nu el își căuta un alt instrument. Până la urmă m-am trezit cu o Ovation Standard Balladeer LX în brațe, care avea sunet asemănător, dar nu era la fel de frumoasă. Bineînțeles că n-aveam cu ce să le cumpărăm, dar omul s-a învârtit cumva și l-a îmbrobodit pe un prieten naiv al lui Mihai să ne împrumute niște bani.

 

22 iunie 2005

Scena fusese montată lângă fântâna de la Universitate. Mat făcuse o treabă foarte bună încercând să atragă atenția autorităților asupra persoanelor cu dizabilități și problemelor lor de zi cu zi. Ba făcuse și o cursă scurtă cu personalități în scaun cu rotile prin oraș. Ambele mele trupe fuseseră invitate să cânte, iar acum Oigăn cu Mani se certau de mama focului în spatele scenei cine înaintea cui să cânte. N-am să înțeleg niciodată de ce într-un mediu muzical poate avea loc o asemenea discuție. Aaaa, că Radiohead e ultima trupă la Werchter într-o anumită seară e de la sine înțeles, că doar n-or să cânte primii, dar când ai o trupă mică dintr-o țară mică și te bagi într-o acțiune socială alături de alții, care mai e miza? Peste ani am observat că nu s-a schimbat nimic, comportamentul celor doi a rămas identic. Nu de puține ori am cântat înainte de unii sau de alții, și să mor dacă mi-a păsat.

DSC02820

19-20 August 2005

Stufstock-ul se înfoia și iar se înfoia. În anul ăla aduseseră primele trupe din afară, nimic cunoscut, (singurii pe care îi știam erau Kampec Dolores, pe care îi mai văzusem la Sziget în 2002, și Al Jawalla, pe care tocmai ce-i cunoscusem) dar totuși de afară. Kumm și Urma au fost pentru prima dată programate în seri diferite, amândouă în timpul transmisiunii în direct, dar fără mare baftă. Kumm-ului i s-a scurtat din greșeală o bucată de filmare, iar Urma s-a chinuit să susțină cântarea în timpul unei ploi torențiale în care toate sculele păreau că au luat-o razna și absolut toată scena vuia. După festival, a apărut în povestea Kumm o ocazie de cântare la Berlin, în deschiderea unei trupe americane, dar nu puteam merge pentru că aveam o nuntă confirmată cu Urma. Am stat câteva ore să mă gândesc ce naibii fac. Era mare păcat de ocazie, nu știam când sau dacă mai prindem vreuna. L-am sunat pe Mani și am încercat să-i explic cât de frumos am putut că aș vrea să merg, iar omul a reacționat incredibil de calm și a încercat să mă convingă prin argumente raționale (și un pic sentimentale) să mă răzgândesc, dar nu a insistat, m-a lăsat să decid singur ce voi face. Evident că am ales Berlinul, dar mi-am promis că o să mă revanșez. Ajunsesem pe la Oradea deja când am aflat că festivalul nu era chiar în Berlin, ci în apropiere. Hmmmm… Încă niște sute de kilometri și mi s-a spus că trupa de închidere nu e de fapt din State, ci e ceva trupă ungurească, etc., etc. Într-un târziu am ajuns cu chiu cu vai la locul faptei, în vestitul oraș Görlitz, aflat chiar pe granița dintre Germania și Polonia, la vreo 300 km de Berlin, unde era un fel de festival al berii la care prestau trupe tribut. Am cântat cu foc muzică originală înainte de copiile nereușite ale formațiilor The Doors și Guns’n’roses și am înghițit în sec. Oigăn s-a jurat că a primit informațiile fix înainte să ni le livreze, dar asta nu mai avea nicio importanță. Călcasem în picioare un moment important din viața unor necunoscuți, îmi aruncasem cuvântul dat pe geam și îi dădusem la gioale grav lui Mani pentru nimic.

 

Septembrie 2005

Toate certurile, oalele sparte, datoriile, chiria, călătoriile, despărțirile, nopțile pierdute, alcoolul, cele două pachete de țigări pe zi, prietenii înstrăinați și șacalii m-au condus în mod natural către o schimbare. Nu mai avea sens să stau în Cluj, era prea mult pentru mine. Trebuia să fug din nou. Puteam veni liniștit câte o săptămână pe lună pentru repetițiile Kumm-ului, așa cum făceau Uțu și Iordache, sigur situația s-ar fi detensionat și toată lumea ar fi putut să o ia mai ușor. Dana Papadima m-a ajutat să-mi car lucrurile înapoi la maică-mea, care m-a primit cu brațele deschise. Rămăsese chiar singură, între timp frate-miu se mutase la casa lui, iar taică-miu, după cum am povestit, se retrăsese într-o altă dimensiune.

 

1 Octombrie 2005

Bineînțeles că intrarea a fost liberă, dar asta chiar nu mai conta. La lansarea Anger as a gift de la Motoare a fost puhoi. În sfârșit o veste bună, chiar aveam nevoie. A venit și Răcilă să cânte cu noi, un moș crăciun simpatic cu o muzicuță plângăcioasă, iar Florin Piersic jr. ne-a făcut un clip minimalist, filmat la el acasă, la Get a life, pe care l-am proiectat pe marele zid. Iarăși ieșiseră certuri nasoale în Kumm, blocasem toate datele posibile din octombrie, iar în noiembrie plecam în Germania cu Urma. Ernesto și Oigăn m-au luat la o discuție în Art Jazz încercând să mă convingă să le dau datele exacte, dar refuzasem din capul locului, ultima fază cu Görlitz-ul îmi pusese capac și oricum trebuia să mă revanșez față de Mani.
 

 
8 Octombrie 2005

Groaznică seară. Concertul din Viking fusese chiar bun, dar eu rămăsesem fără proaspăt-achiziționata chitară. Barmanul ajunsese pe la 3 în club și lăsase ușa de la intrare descuiată. Ghinion, în hol erau toate sculele noastre (clubul se afla la subsol, holul la parter). Cineva intrase și se servise. Un Ovation Standard Baladeer LX nu-i o chitară rea, mai ales când îți pică din cer. Am avut mare noroc cu Peter Moynahan, care mi-a împrumutat un alt Ovation pentru vreo două săptămâni, până mi-am rezolvat problema, și cu Gabi Rădulescu, patronul clubului, care ne-a șters cu buretele datoria pentru repetiții (Vikingul ne servise de multe ori drept sală de repetiție în timpul zilei, când teoretic era închis), contribuind astfel la achiziția unui nou instrument.

 

20 Octombrie 2005

Nu mi se întâmplaseră destule. Am ajuns cu turneul în Cluj, la Music Pub, iar după cântare am fost chemat la o discuție cu Kumm-ul. “Începând din acest moment, colaborarea dintre noi s-a încheiat”. Scurt. Mi-a picat mandibula pe podea. Am încercat să-i conving să se răzgândească, dar m-am prins imediat că vorbiseră mult despre asta și erau extrem de hotărâți. Cam cât de hotărâți fuseseră și când mă invitaseră la ei în trupă. Colaborarea dintre noi… hmm… interesant, credeam că suntem mai mult decât simpli colaboratori. De acord, le blocasem o lună și ceva de concerte și făcusem tot felul de scene, dar la asta chiar nu mă așteptam. Urma făcuse o pauză asemănătoare în primăvară, când cu Angels, și nu protestase nimeni. Imediat după marea despărțire, Domi ne-a anunțat că se retrage din Urma for good, dar își onorează cântările deja aranjate, inclusiv pe cele din Germania. Pe internet reacțiile au fost acide la adresa mea, nimeni nu își închipuia că aș fi putut fi dat afară. Printre alții, Mihnea Blidariu de la Luna Amară a avut un comentariu la cald în care ne dorea mie și lui Mani să intrăm cu mașina în zid în timp ce ascultăm Curse la maxim. Pe tema asta n-am vorbit niște ani.

 

Noiembrie 2005

La Schlosskeller, în Emmendingen, a fost full. Clubul e micuț, nu cred că încap mai mult de o sută de oameni, dar a fost full. În plus, am vândut o grămadă de merchandise, așa că profitul arăta cam bine. Peste 1000€ într-o singură seară într-un orășel din Germania de care n-a auzit nimeni însemna că visul nostru începea să devină realitate. Păcat că a fost singura dată când s-a întâmplat. Între timp îmi luasem chitară nouă, în sfârșit o Ovation Elite LX și mai frumoasă (o am și în ziua de azi, e încă funcțională), iar văr-miu Dorian și a lui consoartă, Claudia, ne făcuseră rost de o sponsorizare, pe care Mani o completase prin vânzarea propriei mașini și cumpărase un Ford Galaxy pentru trupă. Eram independenți. Singura chestie apăsătoare în momentul ăla era plecarea lui Domi, dar vorbiserăm deja cu un super-tobar, Laurențiu Zmău, care își confirmase disponibilitatea imediat cum ajungeam în țară. În plus, Mani visa cai verzi pe pereți și chemase și un clăpar, pe Costin Bodea, întâmplător sau nu bun prieten cu Laur. Urma avea să se transforme într-un animal mai mare și mai fioros. Deja cântam de ceva vreme și cu un percuționist, Felix Moldovan, așa că cvartetul nostru se transforma încet într-un sextet. N-a durat mult însă, Felix s-a retras destul de repede.

 

Februarie 2006

Vocea e un drog. Nimic nu se compară, practic cânți la tine însuți, vibrezi din tot corpul. Era fain la Urma, nu prea aveam griji, Mani acoperea 90% din părțile vocale, eu îl mai completam cu vreun refren din când în când, iar între timp executam riff-uri simple la chitară acustică și mai improvizam câte ceva la fel de simplu la flaut, de obicei în gama pentatonică. Un loc călduț, numai bun de tras un pui de somn și băut o bere. Dar nevoia de vibrație începea să pulseze, să se învârtă pe sub piele ca un mic demon, iar angoasa mă privea cu ochi dulci și-mi mângâia sufletul cu vertijuri galopante, născătoare de goluri în stomac și frici inexplicabile. Eram în sevraj. Repetam în Utopia, un subsol din pasajul Macca în care se mutase Viking-ul, după ce încercaserăm fără succes să ne stabilim în demisolul unei case din Cotroceni. Puneam bazele unui nou album, iar în paralel eu începusem să scriu niște chestii noi, pentru un eventual proiect solo. Nu-mi trecea nicidecum prin cap că tocmai deschisesem cutia Pandorei și că piesulicile astea noi îmi vor schimba viața pentru totdeauna. Deocamdată visam și era bine. Pe lângă toate astea tocmai îl întâlnisem pe Codruț Dumitrescu, viitorul manager byron, și reînnodasem legătura cu Costin Oprea, fostul meu coleg din BlueService. Împreună aveam să construim byron-ul, dar în momentul ăla nu aveam habar că așa ceva s-ar putea întâmpla.

 

Martie 2006

Pur și simplu nu se putea să fie totul ok, n-avea cum. Abia recuperaserăm mașina, care ne fusese furată de sub nas de un necunoscut cu mult tupeu, iar acum Mani reușise să facă două accidente la distanță de câteva ore, nu din cauză că își pierduse îndemânarea, ci pur și simplu pentru că ignorase uzura pronunțată a anvelopelor, iar vremea nu era nicidecum prietenoasă. Mai mult decât atât, nu-i mai făcuse CASCO, pentru că stăteam toți prost cu banii și dom’ șofer deja se gândea să o vândă și să ia una mai mare (în care să ne încapă toate sculele), nu știu cu ce finanțe. Veneam de la Timișoara, unde avusesem un concert varză, cu mari probleme de monitorizare și puțin public, iar domnul vocalist se enervase foarte tare pe volumele de pe scenă, în principal pe monitorul meu, și decretase în dimineața următoare că are nevoie de o pauză, că s-a săturat. Până la relaxul visat însă mai erau de acoperit cei aproximativ 600 km. Primul accident fusese ușurel, mașina nu pățise nimic, pur și simplu intrase cu fundul într-un șanț după ce patinase un pic pe șosea. Trecuseră câteva ore până când găsisem un camion dispus să ne tractaze înapoi pe drum, timp în care ne învârtiserăm ca bezmeticii în jurul ei. Noroc că ningea și era frig, că altfel nu știu ce ne făceam. Al doilea accident însă, fix după ieșirea din Predeal, fusese mai puțin fericit, se lăsase inclusiv cu airbag-uri sărite, iar mașina se cocoțase pe un parapet. Slavă domnului că se întâmplase doar atât, bine că toată lumea era ok și sculele erau întregi! În amintirea acestui eveniment nefericit am scris Back to my room, folosind un refren care apare și pe o piesă Luna Amară, Downtown Jesus, pe care o ascultam chiar în timp ce mașina începuse să facă piruete. Întâmplarea face că respectivul refren e scris de Mani, iar Luna nu-i obținuseră acordul pentru apariția pe albumul ce tocmai apăruse… La o zi după accident am avut o discuție foarte prietenoasă despre cum putem acoperi costurile enorme ale reparației. Pauza pe care o decretase Mani ca un lider absolut la Timișoara dispăruse în văzduh, și odată cu ea dispăruse și intenția lui de a ne arunca la coș. Eram iar prieteni, acum, că era nevoie de noi.

060319_075514

19 mai 2006

Pe pereții Jazzhaus-ului din Freiburg erau atârnate tablouri cu imagini de la concerte care avuseseră loc în celebrul club – Miles Davis, B.B.King, Maceo Parker, Aretha Franklin și tot felul de alți boccii. Anja se dăduse peste cap să ne facă rost de cântarea aia și singura modalitate pe care o acceptaseră cei de la booking fusese să cântăm de la 8 seara, condiția fiind ca la 10 să fie scena goală. Un DJ închiriase locul pentru noaptea respectivă, urmând să-și oprească banii din bilete. Un alt gen de afacere, la noi nu am auzit de așa ceva. A doua zi a apărut un articol într-un ziar în care se spunea că piesa Is it fair? ne reprezintă perfect, că suntem cel puțin la nivel de Red Hot Chili Peppers, dar venind din România n-avem nicidecum șansa lor. Onorant, păcat că atât de eronat. În tura respectivă prin zona Freiburgului am fost la un studio, Amps Factory (yeah, I know, foarte ciudat nume pentru un studio, dar mai mult ca sigur porniseră de la alt business), unde ne-am aranjat înregistrările pentru Trend off. Ingo Rau, ză boss, lucrase cu o grămadă de grei și părea foarte deschis, ne-a făcut o super-reducere. Mani se angajase să facă rost de bani, să bată pe la ușile eventualilor sponsori, în așa fel încât nimeni să nu trebuiască să scoată bani din buzunar, mai ales că aveam atâtea restanțe și și mai multe buzunare goale. Tot în tura aia mi-am dat seama că prietenia dintre noi mirosea chiar ciudat. În aprilie voisem să mă retrag, să îmi fac proiectul solo și să nu mai încurc pe nimeni din nou cu două trupe, dar Mani mă convinsese că o să le împăcăm pe toate, și chiar îmi promisese că imediat după ce înregistrăm Trend off-ul ne vom ocupa împreună de primul meu album, fără orgolii aiurea sau despărțiri. Totul bine și frumos, numai că în Freiburg la o băută l-am auzit promițându-i lui Markus de la Al Jawalla exact același lucru.

 

8 Iulie 2006

B52-ul din Vamă creștea și iar creștea. Ne știam demult deja, mai făcuserăm cântări la ei, și în București, și pe plajă, iar acum voiau să-și umfle un pic mușchii. Închiriaseră ditamai scena pentru concertul nostru, cu sunet și lumini mai bune ca de obicei, și se așteptau să rupă. Urma devenise trendy, aveam un grup de fani care umblau după noi, ba își făcuseră și forum și povesteau acolo verzi și uscate despre concertele la care veneau, etc. Se născuse o coșcogeamite gașca de oameni faini care se cunoscuseră inițial online ascultându-ne muzica. Noi am venit cu o zi mai devreme, ca să nu fim obosiți de pe drum, dar am stat până dimineață cu tequile și portocale și dans, așa că la soundcheck eu mai aveam puțin și picam de pe scenă. Dormisem vreo patru ore după o noapte albă și mult alcool. Partea bună însă era că făcusem primul pas cu Iulia, care într-o bună zi avea să-mi devină nevastă.

 

August 2006

Trebuia să plecăm în Germania să tragem, dar Costin și Laur își închiseseră telefoanele și dispăruseră în neant, supărați întâmplător pe Mani, care iar făcuse o boroboață, iar noi nu aveam cum să dăm de ei. Niciunul nu îi vizitase vreodată, atât de apropiați eram. La Green Hours pe terasă era umbră, iar cei doi barmani îmi erau prieteni, așa că am făcut un pustiu de bine să îmi dau shut down. Hehe, Green Hours, primul loc în care repetaserăm vreodată și locul unde s-a terminat totul. După seara aia am stat două zile în casă gândindu-mă ce să fac. Se întâmplaseră prea multe, mult mai multe decât am scris eu aici, și mi-am dat seama că Urma nu-mi aparținuse niciodată și că eram prizonierul unui joc de-a obligatea la care nu mai aveam de gând să particip. Visam la un grup de oameni deschiși, în care să nu existe genul ăsta de manifestări. După cele două zile m-am reîntors la Green să am o discuție cu domnul artist. I-am spus cât am putut eu de prietenos că mă retrag, de-a binelea de data asta, dar nu vreau să ne certăm. Mi-a râs în nas. Nu concepea prietenia dintre noi fără trupă și refuza cu încăpățânare să contramandeze închirierea studioului, plus că aș fi făcut bine să îmi aduc aminte de datoriile pe care le aveam încă de plătit. Obligatea din nou. Peste încă două-trei zile eram cu Sonerie la Argentin, având o discuție despre viitorul byron, când mi-a sunat telefonul. N-am vrut să răspund, știam ce urmează să mi se spună, dar Sonerie m-a încurajat să termin frumos povestea. Peste mai puțin de o săptămână intram în studioul Amps, în zona industrială a Freiburg-ului, la cea mai tensionată și mai urâtă sesiune de înregistrări din viața mea. Am petrecut doar trei zile în plus față de restul găștii și multe în minus față de Mani în studioul ăla. E îngrozitor să faci muzică în mijlocul unui uragan și să te prefaci că se aude iarba cum crește. Musiu își făcuse aliați printre germanii care nu-l cunoscuseră în adevărata lui splendoare și față de care se comporta impecabil, și acum își ștergea noroiul de pe ghete cu noi. Bineînțeles că ascunsese față de toată lumea intenția mea de a ieși din poveste, altfel n-ar fi venit nimeni până la mama dracului să tragă un album doar așa, de plăcere. În plus nu făcuse rost nici măcar de o promisiune de sponsorizare și acum ne imputa și plata studioului.

26-27 august 2006

La Vadu era pustiu. Nici urmă de boxe, umbreluțe, șezlonguri sau alte prostii. Puteam auzi marea din nou, ca pe vremuri în Vamă. Fusesem răpit din fața blocului de gașca de pe forum. Tocmai eram pe cale să renunț la o piesă care mă chinuia de o săptămână și nu se îndupleca să se lase terminată. Aici, pe nisip, dispăruse și cântecul, și sufrageria din București, și laptopul primit de la văr-miu, încins de caniculă și de nervii mei încurcați de măsurile compuse care nu-mi mai dădeau pace, și ultimul an cu toate belelele și frustrările lui. Aici era liniște. Nu era prima dată când mi se întâmpla să fiu luat cu japca, mai fusesem cu gașca forumiștilor la Bușteni prin mai, când jucaserăm Mafia două nopți la rând fără să dormim, iar în București participasem la nenumărate petreceri de-ale lor, iar Codruț și Costin mă duseseră inopinat de nu știu câte ori în Vamă, dar acum era diferit. Bineînțeles că n-am dormit nici în noaptea respectivă, era prea frumos totul în jur, pe mare se dezlănțuise o furtună cu fulgere și tot tacâmul, iar deasupra noastră erau miliarde de stele. M-am întors împăcat, gata să o iau de la capăt, și în alte câteva ore s-a născut în sfârșit Essential piece.

Vadu 26-27 aug 156
 
1 septembrie 2006

Stufstock 4 se mutase de pe plajă la Marina Park și devenise un festival în toată regula, cu acces pe bază de bilet. Era ultimul concert programat și avea să fie ultima mea cântare cu Urma. Mani nu spusese nimănui asta și avea pretenția de la mine să fac la fel. Bineînțeles că nu m-am putut abține, mai ales că la Vadu îi auzisem pe forumiști că nu vor să vină și era nedrept să îi privez de această întâlnire finală. Nici măcar nu-mi aduc aminte dacă a fost un concert bun, știu doar că așteptam cu nerăbdare să se termine. La sfârșit am plecat în direcții diferite, eu cu prietenii de pe forum, Mani singur. Nici nu-mi închipuiam că mă așteaptă cea mai grea perioadă din viața mea. Nu luasem niciun ban pe ultimele cântări, mai erau datorii de acoperit, iar maică-mea tocmai ieșise la pensie.

comentarii

  • Lucian Radulescu

    Uau. Cred ca fiecare dintre noi are câte o astfel de poveste în spatele devenirii noastre, însă sunt putini cei ce pot vorbi despre asta și se pot evalua detașat, in mod sănătos.
    Respect și mulțumesc.

  • imprimante etichete

    cu siguranta pasiunea, latura extrovertita / efervescenta si demonii fac parte din viata oricui

  • Elena Cudalb

    …Mno, uite care-i chestia. Am descoperit blogul ăsta nepermis de târziu, și m-am apucat, mai râzând, mai plângând, vorba aia, să citesc cât am putut de mult și din urmă. Și vreau să îți spun ceva, care are – n-are legătură fix cu textul ăsta, cu amintirile astea pe care le redai, numai tu știi cât de greu ți-o fi să te uiți din nou la ele. Dar. Ce vreau să spun este că mai toată viața mea am fost un quitter, un om ”dotat” cu o stimă de sine și o încredere în sine la un nivel catastrofal, un om care a știut foarte rar să se pună, nu pe primul plan, ci să considere că și visul lui merită trăit, știi ce zic… Mie mi-a plăcut mai întâi să scriu, și mai apoi să pictez. Și mereu m-am lovit de mentalitatea celor din jur, cum că ”mda, te joci și tu, dar hai că este treabă serioasă de făcut…” Nu că aș aspira eu să fiu cine știe ce, dar am simțit atunci că fac ceva ilicit, clandestin, nedemn într-un fel, că trebuie să tai o parte din mine pentru a fi acceptată.
    Și uite că, la 38 de ani, cu familie, cu copil, vine cineva și îmi spune ”talentul e de fapt muncă, și merită să visezi, și să muncești pentru visul tău, pentru ceea ce te face fericit. Merită să crezi în tine și să-ți cultivi propria grădină.”
    …asta e. Am vrut doar să îți mulțumesc pentru drumurile pe care le deschizi prin sinceritatea ta, în primul rând cu tine însuți.

  • Marius

    (- 2024, de fapt cred că din iarna 2021 încoace )

    — “Ambele mele trupe fuseseră invitate să cânte, iar acum Oigăn cu Mani se certau de mama focului în spatele scenei cine înaintea cui să cânte.”

    – Deși nu îmi e greu să îmi imaginez scena aia în epocă, mi se pare fff tare să citesc chestia asta și să văd + aud ce bine se înțeleg cei doi acum în Urma / just Strings… 😉

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.