Trei albume bune din octombrie 2017
by 31 octombrie 2017Dacă lunile trecute au fost destul de bogate în albume faine, din octombrie au rămas doar câteva frimituri rătăcite, greu de adunat într-un articol coerent. Mr. Robert Plant a mai scos un album mediocru, Mike Portnoy s-a încăpățânat să facă un disc excesiv de prost împreună cu alți grei (sub titulatura Sons of Apollo), iar Beck și-a continuat experimentele cu un proiect de dance nu tocmai reușit. Chestiile faine care s-au lansat și nu mi-au scăpat ar fi următoarele:
Warhaus – Warhaus
Deci da, se pare că Balthazar și-au luat pauză mai mare decât își propuseseră inițial, asta dacă se vor mai reuni vreodată. Warhaus este proiectul solo al lui Marteen Devoldere, unul dintre cei doi leaderi ai trupei, care tocmai și-a lansat cel de-al doilea album, după ce cu primul a rupt topurile belgiene. L-am văzut la Werchter anul ăsta, mi-a plăcut teribil, mi-am și cumpărat vinilul cu We fucked a flame into being, dar nu mă așteptam deloc să scoată ceva nou așa repede. Proaspătul disc este uber-cool, relaxat, numai bun de un chef fără bumți-bumți și cu mult alcool, o alternativă la alternativ, un fel de Nick Cave pe veselie. În lipsă de altceva și pentru că îmi place de mor, îl declar albumul lunii.
Philip Selway – Let me go
Let me go e al treilea disc solo al genialului tobar de la Radiohead, care nu încetează să mă surprindă. Este scurt, un pic peste jumătate de oră, un soundtrack simplu, sensibil și frumos pentru filmul cu același nume, format în majoritate din bucăți instrumentale, atmosferice. Există însă și trei piese cu voce, două cântate de însuși Phil, iar una de superba Lou Rhodes, vocalista de la Lamb. Și toate astea în timp ce colegul Thom Yorke înregistra o nouă versiune la Bloom cu BBC Concert Orchestra și Hans Zimmer pentru noul documentar Blue Planet II…
Carla Bruni – French Touch
Fosta primă-doamnă a Franței a mai înregistrat un album, de data asta unul de coveruri, și l-a lansat în aceeași zi cu cel al Anei Brun, absolut întâmplător tot de coveruri. Coincidența coincidenței, mai ales că au un nume asemănător. Noroc că au piese diferite! Tot în octombrie a apărut și Nat King Cole & Me, discul de coveruri al lui Gregory Porter, cu orchestră și super-producție, care însă mi s-a părut prea cheesy pentru topul ăsta. French Touch nu e vreo capodoperă, dar are un feeling fain, foarte intim, cu o madamă răgușită și încă sexy trecând prin Depeche Mode, The Clash, Rolling Stones, ABBA sau Lou Reed. Mi-ar fi plăcut însă să conțină și o piesă de pe discul Anei Brun, How to disappear completely, un Radiohead (iar ăștia??) de pe Kid A care ar fi putut fi cireașa de pe tort.
Ratat luna trecută
Moses Sumney – Aromanticism
Același amic care mi-a atras atenția că am ratat Grizzly Bear luna trecută mi-a spus și de ăsta. Ce bine e să cunoști pe cine trebuie! Moses Sumney e la prima aventură discografică de lung metraj, până acum mai lansase doar vreo două EP-uri, dar asta nu se simte deloc pe Aromanticism, un album matur, cu multe finețuri și subtilități, cântat mai mult în falsetto, într-un stil care ar putea fi definit ca art-soul.
Scrie un comentariu