Ulise

by Dan Byron 30 ianuarie 2026

Incredibil dar adevărat, șoc și groază, să vezi și să nu crezi, am terminat Ulise. Nu e ușoooor, nu e nici imposibil așa cum am auzit c-ar fi Finnegans wake, următoarea mare nebunie a aceluiași James Joyce. În secolul XX s-au făcut multe experimente, nu numai în literatură, pentru că artiștii începuseră să se lovească de limitele artelor lor, și ar fi fost niște loseri dacă n-ar fi încercat să le forțeze și/sau să le extindă. În muzică, spre exemplu, au existat experimente de tot felul, s-a renunțat la ideea de tonalitate sau modalitate, la rezolvarea disonanțelor în consonanțe, uneori la metrica impusă, iar într-un caz cu totul special, s-a renunțat de-a dreptul la orice fel de sunet al vreunui instrument, foșgăiala audienței fiind însăși lucrarea (John Cage – 4:33, dacă te întrebai). Slavă domnului, experimentele de genul ăsta s-au consumat, iar muzica așa-zis clasică a ajuns din nou pe terra firma, chiar dacă nu în totalitatea ei și chiar dacă nu pe aceiași terra firma de dinainte (ceea ce n-aș putea zice și despre arta plastică, dar nefiind domeniul meu, nu îmi permit să comentez).

Una dintre chestiile care te încurcă imediat ce te apuci de Ulise este saltul neobosit al textului între lumea exterioară și gândurile personajelor, fără niciun fel de schimbări de paragraf sau ghilimele sau font. Am mai citit texte care se întâmplau în capul cuiva — spre exemplu Locotenentul Gustl, o nuvelă foarte simpatică scrisă de Arthur Schnitzler, publicată în 1900 (nu cred că există traducere în română) — dar niciodată n-am citit ceva care să facă salturi atât de bruște între cele două realități. Evident că prima dată te scoate un pic de pe șină, mai ales că primele capitole sunt pline de referințe și trebuie să te tot uiți în notele de subsol (care la ediția pe care am citit-o eu erau la final) ca să înțelegi despre ce naiba e vorba, dar îți jur că limitele creierului nostru sunt mult mai vaste decât credem și de la un moment dat încolo începe să ți se pară normal să tot intri și să ieși în și din capul cuiva. 

Dar scriitura nu se reduce doar la asta, evident, ar fi fost banal să fie doar atât. Spre exemplu e un capitol care face salturi de la un personaj la altul pe străzile Dublinului, ca într-un film modern, cu puncte de vedere diferite care se tot intersectează, un alt capitol în care asistăm la o discuție doctă despre Hamlet și despre Shakespeare în general (btw, știi cum o chema pe nevastă-sa lui Shakespeare? Dacă aș fi făcut castingul pentru Hamnet, filmul care rulează acum pe ecrane, jur că aș fi insistat să o pun pe Anne Hathaway în rolul lui Agnes!), unul în cârciumă, bând Guiness după Guiness, apoi o nebunie de capitol care se joacă cu limba, parodiind diverse stiluri vechi, iar după aia peste o sută de pagini de teatru absurd, că deh, când te plimbi prin red light district e mai acceptabil să pretinzi că halucinezi. Și tot așa. Jur că nu te plictisești o clipă! Ba ultimul capitol e un singur calup de text, fără puncte sau virgule, dar până și cu asta te obișnuiești la un moment dat.

Nu m-am încumetat să citesc originalul, știu destulă engleză, dar nu m-am simțit îndeajuns de stăpân pe ea încât să țintesc atât de sus, mai ales că aveam un deadline, de care chiar și așa, citind în română, mi-a fost greu să mă țin. Am optat pentru traducerea clasică, cea a lui Mircea Ivănescu, revizuită și republicată într-un singur volum de Humanitas. Ivănescu, fie-i țărâna ușoară, a reinterpretat Ulise foarte frumos, dar la capitolul cu parodierea diverselor stiluri vechi s-a lovit de o problemă. Pe când Joyce avea vreo 500 de ani de texte la dispoziție, Ivănescu avea doar vreo 200, că asta e, ai noștri s-au apucat mai târziu, și cred că frustrarea asta l-a scos din minți, că la un moment dat a uitat că misiunea lui e să traducă și a reinterpretat. E un fragment scris așa (asta e doar prima frază):

“Consecuinte in acquesta se dezveli ellu la minte spre celù de aproape dicendu que, a esprima concepciunea sa despre tóte, opiniunea sa (quare póte nu avea dispensă a o dice) era qua a nu am juisa oarecine de acquesta cea mai noua novella a fructife-rarii confinamentului acquelleiea quare prin atâta labóre fusese innocenta de ori ce culpa a fi de o gelidă minte și de frigid inge-niu ar însemna.”

Originalul e așa:

“Accordingly he broke his mind to his neighbour, saying that, to express his notion of the thing, his opinion (who ought not perchance to express one) was that one must have a cold constitution and a frigid genius not to be rejoiced by this freshest news of the fruition of her confinement since she had been in such pain through no fault of hers.”

Mai că m-am ofticat că n-am încercat-o în engleză… Dar nu, cartea nu e nicidecum atât de criptică și e mult mai haioasă și mai libertină decât ai crede. Primul semn că iei totul mult prea în serios e capitolul cu Bloom care se duce să citească ziarul pe budă și nu te lasă să aștepți cuminte pe dinafara ușii. În 1922 chiar trebuia să ai tupeu să scrii așa ceva și era departe de a fi acceptabil. De altfel, în America (unde a fost publicată parțial în foileton în The little review) i s-a intentat un proces pentru obscenitate (pentru capitolul în care Bloom se masturbează pe plajă — deși textul e foaaarte subtil, singura aluzie fiind “his hands and face were working” și ulterior pomenirea unui lichid lipicios), toate exemplarele găsite au fost arse, iar cartea a fost interzisă. Noroc cu francezii, care au fost dintotdeauna mai relaxați în privința asta (dacă judecătorii americani de atunci ar citi un fragment din orice Houellebecq de acum, ar face infarct direct). Ulise a apărut prima dată la Paris, în 1922. În State a fost publicată abia în 1934, urmând să apară în Irlanda natală abia în 1960. 

Și totuși, de ce se numește Ulise și nu Dublin, 16 iunie 1904? Pentru că Joyce s-a jucat de-a Odiseea lui Homer și a reinterpretat-o în variantă modernă. Bloom e Odiseu (căruia romanii i-au spus Ulise), Dedalus e Telemah și toate episoadele au oarecum corespondente în Odiseea, doar că ditamai poemul epic desfășurat pe o perioadă de zece ani, urmărind călătoria lui Ulise către casă după terminarea războiului Troian, se restrânge la o singură zi, 16 iunie 1904, în Dublin. E o reinterpretare ironică, omul modern nemaiavând pretenții de erou, călătoriile lui fiind mai degrabă interioare (cea mai lungă călătorie a lui Bloom a fost până la Holyhead, dincolo de Marea Irlandei, fix vis-a-vis de Dublin). Pun pariu că dacă s-ar fi numit altfel nu prea s-ar fi prins nimeni de paralela cu Homer. 

Altfel, e ceva de capul ei? Merită efortul? 

E ceva mai mult de capul ei și merită tot efortul, doar că nu e pentru oricine. Am avut-o la bookclub luna asta și doar un pic peste jumătate dintre cele care și-au cumpărat bilet s-au prezentat, iar dintre ele o treime nu o terminaseră. Cu alte cuvinte e grea, pe alocuri mai grea decât ți-ai dori,  ajungând la un moment dat să te simți un fel de Atlas ducând în spinare enormul text amestecat cu ilizibilități de tot felul, dar sunt destule momente în care îți pui jos povara și te bucuri de adâncimi sau te ții cu mâinile de burtă de râs. 

Dacă nu ai citit chestii grele la viața ta, nu te încurajez să treci direct la Ulise. Mai întâi ai putea încerca să citești mai mult, iar când te plictisești să treci la ceva mai challenging, urmând ca atunci când te plictisești din nou să mai urci o treaptă și tot așa. Bineînțeles, nu te oprește nimeni să încerci, să vezi dacă te ține. Până la urmă, cartea te poate aștepta liniștită pe raft până ești gata. Recunosc cu mâna pe inimă că dacă n-aș fi avut-o la bookclub ar fi fost mai mult decât posibil să fi renunțat. La capitolul cu limbajul mi-a fost greu, foarte greu. Mulțumesc, Mircea Ivănescu, dar vai, nu trebuia! Am petrecut la un moment dat aproape două ore pe șase pagini. Și, ca să termin la timp, n-am mai ținut cont de aproape nimic. Poza de mai jos e de pe drumul de întoarcere de la Suceava, după concertul din Art Rock. La volan era un prieten venit în vizită din Sicilia. M-am scuzat, mi-am pus căștile pe urechi cu ceva fundal din ăla de ploaie si dă-i si luptă! Noroc că prietenii de-aia sunt prieteni, că te acceptă chiar și când ești bădăran. 

Când am terminat am avut senzația că am început bou și am terminat vacă. Între timp s-a mai disipat, dar mi-am propus să mai reiau din când în când câte un fragment, de data asta în original, ca să înjur și sursa, nu numai interpretul. Și mă bate gândul să mă duc la Dublin pe 16 iunie să beau o Guiness într-un pub. Asta dacă n-oi avea de cântat pe undeva. Nu e nimic original în chestia asta, Bloomsday se sărbătorește mai mult sau mai puțin oficial de prin 1954 (deși, după cum spuneam, în Irlanda cartea a fost publicată abia în 1960). 

Și gata, mi-am trecut Ulise în CV, am supraviețuit, există viață și după! 

PS Funny că nimeni de la bookclub n-a remarcat apariția în text a unui anume Tichborne, unul dintre cei doi impostori din cartea lui Zadie Smith pe care am avut-o acum mai bine de un an la bookclub. Dar e atât de multă informație încât nici nu e de mirare.