Home » Jurnal de bord » Amintiri despre Confuzz

Amintiri despre Confuzz

În capătul cartierului Zorilor din Cluj, pe partea stângă cum vii pe Observatorului dinspre Calea Turzii, în spatele Hotelului Golden Tulip şi bisericii în construcţie, la intersecţia străzilor Melodiei cu Lunii, se află un bloc banal ca toate blocurile banale. La etajul patru, e o garsonieră micuţă ca toate garsonierele micuţe, în care e ok-ish să locuieşti dacă eşti burlac şi n-ai mari pretenţii, deşi chiar şi aşa s-ar putea să te auto-calci la un moment dat pe coadă şi să te enervezi. Acolo se mutase Oigăn în toamna lui 2001, după ce garsoniera la fel de mică dar plină de oglinzi de pe Pasteur fusese vândută şi trebuise să o elibereze. Colac peste pupăză, în noiembrie m-am mutat şi eu cu el, proaspăt recrutat în Kumm, proaspăt rămas fără plete, venit dintr-un Bucureşti de care dacă nu scăpam atunci o luam razna, din motive prea personale şi prea complicate pentru a fi pomenite aici.

Le bloc

Aveam două saltele înguste direct pe podea (ziua le strângeam într-un colţ), fumam în cameră, printre cărţi, discuri şi lumânări făcute manual de prietena lui de atunci, ne uitam la video la filme de artă pe un televizor mic-mic, pe unele Oigăn le traducea în direct, că erau în germană, ascultam muzică, scriam muzică, seara coboram dealul şi mergeam la repetiţii pe Avram Iancu, într-o sală destul de insalubră, dar în care puteai face gălăgie până târziu, apoi ieşeam în Music Pub-ul de pe Horea, unde era DJ Călin şi se întâmplau ad-hoc nişte chefuri nebune (tot timpul întoarcerea acasă era o corvoadă, nu aveam bani de aruncat pe taxiuri şi urcam pe jos dealul până în capătul cartierului, unde pe vremea aceea nu era niciun hotel şi nicio biserică). Visam naiv, ca la 23 de ani, într-un oraş viu, plin de oameni nutocmainormali, cântam cu o supertrupă, scriam piese pentru primul album adevărat şi în niciun caz nu mă gândeam că peste 13 ani o să povestesc despre asta ca despre o amintire îndepărtată.

Era complicat, casele de discuri nu prea se băgau în chestii altfel, studiourile erau scumpe, iar albume acasă sau în sala de repetiţii nu se înregistrau din lipsă de tehnologie. Slavă domnului, aveam pe ce să ne tragem schiţele şi ideile, Oigăn cumpărase cândva un 8-track (poreclit Matilda) care folosea casete audio normale (nici nu vreau să ştiu cât a costat). Până să apar eu în peisaj, Kumm înregistraseră nişte demo-uri cu mai-sus pomenita sculă şi un album în studio, finanţat şi lansat de Soft Records în 2000. Între timp scriseseră un alt album (auzisem o grămadă de piese noi excelente prin concerte) şi aveau promisiuni de la Soft că vor continua colaborarea, însă în cele din urmă condiţia acestora a fost ca peste jumătate de material să fie în limba română. Aşa că situaţia era albastră, tot ce scriseseră era în engleză şi nu prea le dădea mâna să scrie în română, nu era limba maternă a niciunuia. Au existat încercări (Cain şi Sună-mă sunt două dintre cele care au supravieţuit), dar n-au fost mulţumiţi de rezultate. Aveau nevoie de cineva care să poată scrie lejer şi în plus venise momentul să împlinească o dorinţă mai veche – să aibă un vocalist independent, care să nu cânte la nimic altceva. Aşa că iată-mă tuns, mutat la Cluj, dormind într-o garsonieră din capătul cartierului Zorilor, repetând pe Avram Iancu şi chefuind în Music Pub.

E funny că lumea are impresia că Oigăn e leaderul, când de fapt în trupa asta sunt doi leaderi, unul mai căpos ca altul. E adevărat că Oigăn se vede mai mult, dar a creier încins mai miroase şi dintr-o altă parte a scenei. Stă acolo concentrat, aplecat peste instrumentu-i, cu urechile pâlnie, se uită urât, chiar şi când se uită în gol, total interiorizat, înregistrând însă fiecare detaliu. E celălalt care e pe baricade de la început. Fără relaţia dintre ei doi, Kumm s-ar prăvăli ca un corp rămas brusc fără coloană. Există un arsis şi un thesis între ei, un love-hate cum eu n-am mai văzut. Andras e aproape invizibil, nu l-a interesat niciodată să iasă în evidenţă, iar Oigăn este super-expansiv, în concerte ai tot timpul impresia că îşi va rupe vreun picior. Cu oamenii ăştia doi şi cu această tensiune a trebuit să mă lupt de la bun început pentru fiecare sunet.

La începutul lui 2002 le-am propus mai multe piese pe care le scrisesem şi toate au fost refuzate, inclusiv viitoarea 1000 de chipuri (într-o variantă apropiată de cea de pe Perfect). Tot repetând, am găsit însă o modalitate de strecurare a ideilor mele printre ale lor. De fiecare dată când o înşiruire armonică devenea stabilă şi i se adăuga şi ritm, eu interveneam cu liniile mele melodice, le adaptam pe acea înşiruire, şi totul devenea mult mai concret, mai ales că aveam şi versuri. Asfel, în scurt timp Miez de zi, Aievea şi La la la au căpătat o formă fixă. Cu 1000 de chipuri a fost până la urmă la fel de uşor, l-am prins pe Andras la un moment dat jucându-se de-a tango-ul cu un ton de acordeon, iar armonia era numa’ bună, aşa că m-am apucat să cânt. Am modificat un pic refrenul (care în original era mai puţin urlat) şi gata piesa. Vorbe-n vânt fusese scrisă de Oigăn pentru After Leaving, un scurt-metraj la a cărui muzică am lucrat împreună imediat ce m-am mutat cu el, numai că acolo era în engleză. Am ignorat aproape total versurile originale şi i-am scris o variantă în română. Practic singura piesă pe care am făcut-o de la zero la sală a fost Bară bară gol gol. Ţin minte că am râs de ne-am prăpădit când am scris versurile cu Oigăn. Ne-am jucat cu expresii şi le-am modificat aberant – de altfel însuşi titlul e o aberaţie. Tot cu Oigăn am modificat versurile de la Aievea, care erau prea criptice, cu altele la fel de criptice, dar care pentru noi începuseră să capete sens. Cele patru piese în engleză erau scrise deja de mult, făceau parte din acel al doilea album care n-a fost înregistrat niciodată şi în timp s-a pierdut (iar eu mă oftic de mor, că era foarte bun). Am adăugat Sună-mă şi Cain, cele două supravieţuitoare din tura de limbă română de dinaintea venirii mele, şi gata planul de bătaie.

Kumm31

Până să intrăm în studio ţin minte că au fost vreo două săptămâni de repetiţii foarte agasante, în care s-a stat numai pe amănunte. Şi iarăşi e funny, piesele par uşurele, dar nu sunt. Cred că cel mai nasol e la secţia ritmică – liniile de bas sunt compuse de mâna stângă a lui Andras şi studiate cu încăpăţânare de Levi, iar tobele sunt concepute de „maşinăria” numită Domi, unul dintre cei mai precişi tobari cu care am lucrat vreodată. Nu-mi dau seama dacă la saxofon e greu, pentru că Zoli era foarte bun (păcat că între timp s-a lăsat).

Studioul era aproape de casă (făceam maxim zece minute până acolo) şi arăta foarte straniu, avea un fel de curticică acoperită pe toate părţile cu un fel de tablă cutată galbenă, vopsită neglijent. Înăuntru o cameră de control micuţă şi o cameră surdă (borcan, cum i se mai spune) uriaşă. Acolo se înregistra în general muzică populară, în borcan intra lejer un taraf întreg, dar sunetistul rezident, Oliver, avea un pic alte gusturi şi profita de fiecare ocazie ca să iasă din rutină. Lucrul s-a întins peste toată luna martie. Mi-a fost destul de greu să mă adaptez, era prima dată când trăgeam voce pentru un album întreg şi era prima dată când mi se impuneau chestii – m-a frecat Oigăn cu pronunţia în engleză de m-a zăpăcit, nu-mi dădeau voie să folosesc niciun fel de vibrato (mai ales că treceam printr-o puternică perioadă Bowie şi se simţea), aşa că am tras fiecare bucăţică de zeci de ori până a ieşit aşa cum îşi închipuiau ei.

Kumm2

Una peste alta, la sfârşitul lui martie aveam albumul gata şi nicio idee de titlu. Am stat la poveşti o grămadă despre asta, iar până la urmă s-a ales Confuzz pentru că aşa ne simţeam şi în privinţa titlului, şi în privinţa albumului fracturat în două părţi foarte diferite între ele. Coperta e la fel de confuză, nu înseamnă nimic, dar arată interesant. De altfel Szaki, autorul ei (care mai târziu a făcut şi clipul pentru 1000 de chipuri), a fost întrebat la conferinţa de presă ce reprezintă şi n-a ştiut ce să spună. Albumul a ieşit pe piaţă în mai, dar nu s-a prea simţit, deşi am făcut concerte de lansare şi în Cluj şi în Bucureşti. Am găsit prima recenzie după vreo jumătate de an undeva pe net – ţin minte că eram într-un Internet Cafe, n-aveam calculator acasă – şi m-am bucurat ca un copil tâmpit. Apoi din nou linişte şi pace. În timpul ăsta noi tot cântam pe unde se putea prin ţară, încercam să ne creştem publicul (numeric), dar cele mai tari cântări tot în Cluj şi în Bucureşti erau, chit că spaţiile în care aveau loc de obicei nu erau foarte concert-friendly. Abia după un an a apărut şi clipul la 1000 de chipuri, care n-a servit nimănui la nimic, pentru că n-a fost difuzat neam, dar acum arată foarte cool pe youtube.


Au trecut 13 ani de atunci. Între timp we’re going to different parties, Kumm-ul şi-a modificat tot, mai puţin coloana vertebrală, iar eu mi-am urmat visul şi mi-am făcut altă trupă. Dar săptămâna asta şi cea următoare, pentru patru seri în patru oraşe diferite, vom fi din nou împreună, revizitând trecutul.

Be there!

Tags :
Previous post link
Next post link

About Dan Byron

4 Comments

  1. În Suceava, clipul la „1000 de chipuri” a circulat pe multe din Cd-urile aduse de frații mai mari plecați la studii universitare… 🙂

  2. Va asteptam cu drag la Galati!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Scroll To Top