Acasă, în Piatra Craiului

by Dan Byron 16 noiembrie 2021

Infirmeria liceului militar era o clădire micuță și sărăcăcioasă care avea doar un parter împărțit între un cabinet de consultații, unul de stomatologie și vreo trei saloane pentru eventualii bolnavi, care de cele mai multe ori stăteau goale. Era locul în care visam să zac vreo câteva zile, un paradis în care să-mi pot lua o pauză de la infern, de la trezitul la 5:45, înviorare, sector, apel, cursuri, ș.a.m.d. Am învățat de la colegi de-a lungul celor doi ani petrecuți acolo tot felul de trucuri, de la frecatul termometrului de pantalon când nu era atent doctorul la mâncatul cretei sau statul în frig dezbrăcat. Nimic n-a funcționat. Plesneam de sănătate în ciuda mâncării proaste, somnului puțin și strategiilor istețe. 

Într-o zi, doar așa, ca să-mi facă în ciudă, colegul meu de bancă a pretins că-l doare un picior. Juca un teatru fantastic și nu știu cum naiba făcea de nu-l pufnea râsul. Veniserăm în plimbare până în apropierea infirmeriei și-mi spusese că are o idee și aș face bine să-l susțin, după care își pusese un braț după gâtul meu și începuse să șchiopăteze și să se vaite.“Să dea dracu’ să mă dai de gol, hai, du-mă la infirmerie, vorbesc serios”. În cabinetul de consultații erau doi recruți noi, care au pus imediat botul la teatrul prietenului meu. Al dracului băftos a stat două zile la pat fără să aibă absolut nimic, făcându-i pe bibani să caute un ac inexistent într-un car în care nici măcar nu era fân. Pe seară m-am dus în vizită, nu puteam să cred că cineva încă îl lua în serios pe nebun, dar intrând pe ușa infirmeriei am avut parte de o altă surpriză. Unul dintre bibani cânta la chitară o piesă Nirvana. Wow! Individul era cu vreo zece ani mai mare ca mine, terminase Medicina și acum bifa cele șase luni de armată obligatorii pentru oamenii cu studii superioare. Nu prea se încadra în targetul Nirvanei, dar măcar era în generație cu proaspăt-dispărutul Cobain. Am petrecut multe seri după aia la Infirmerie, cântând Something in the way, Heart shaped box și altele ca ele, dar tot nu am reușit să mă internez și nici măcar n-am mai încercat – îmi era jenă de noul meu prieten.

Un an mai târziu mergeam cu Lucian (fostul recrut de la Infirmerie) pentru prima dată în Piatra Craiului. Încă nu împlinisem 17 ani și mai fusesem pe munte fără părinți o singură dată, cu Arsene, tipul cu care cântam pe stradă (se înțelege că între timp mă transferasem din blestematul ăla de liceu și acum eram liber ca pasărea cerului). Părinții mei nu erau munțomani, deși iubeau în felul lor muntele. Poate nu erau ei destul de sportivi, poate le era frică, sau poate pur și simplu nu întâlniseră în adolescența lor vreun Arsene sau vreun Lucian care să-i provoace la un traseu adevărat. Fără anturaj e mai greu să urci, iar anturajul lor sigur nu era genul. Însă ne-au dus (pe mine și pe frati-miu) la munte în fiecare an. Se împrieteniseră cu o familie din Bușteni care caza turiști în propria casă. Au fost veri în care am stat și câte o lună, dar niciodată n-am depășit banalul traseu până la Urlătoarea. Cel mult am mers cu telecabina până la Babele. Am fost o dată și până la Crucea Caraiman și ni s-a părut o super aventură. 

Carevasăzică n-aveam niciun dram de experiență. În schimb dețineam o tona de inconștiență, ca orice adolescent normal la cap. Lucian nu era nici el prea pregătit, deși atunci mi se părea că știe ce și cum. Am tras concluzia asta mult mai târziu, amintindu-mi de tenișii chinezești cu care urcase pe munte și de “impresionantul” bagaj. Primul traseu (și singurul pe care l-am făcut eu în anul ăla) a fost Plaiul Foii – Diana – Padina Popii – Vf. Padina Popii – Vf. Ascuțit – creastăcreastăcreastă – Vf. La Om – La Lanțuri – Refugiul Șpirlea – Plaiul Foii. Am terminat tura într-o singură zi, cu chitările în spinare și o desagă în care aveam niște apă (nu multă), o bucată de pâine și ceva conservă. Ne opream din când în când să mai cântăm câte o Nirvană sau câte un Beatles (aflasem între timp că Beatles era cealaltă trupă care îi bântuia existența). Seara am mai băgat o tură de cântat la foc, însă fără Lucian, care se străduia să doarmă. A doua zi își propusese să facă și creasta sudică, de unul singur de data asta. Eu îmi anunțasem abandonul. Eram destul de obosit și nu mai aveam chef de încă o zi de grohotișuri și stâncării. 

Caricaturile naive mi-au ținut loc de jurnal o vreme — pentru mine erau un fel de instagram stories —, iar acum, scriind articolul ăsta, mi-am dat seama că sunt printre singurele suveniruri din anul respectiv. E un miracol că le-am păstrat și le-am și găsit. 

• 

• 

• 

A curs multă apă pe Dâmbovița de atunci, iar acel prim traseu a rămas și singurul pe care l-am făcut împreună. Lucian a emigrat la un moment dat în State și până la apariția facebook-ului n-am mai știut unul de altul. Și pe cuvânt dacă înțeleg de ce și cum, Piatra Craiului a devenit între timp un loc în care mă tot întorc. Anul ăsta am pus o fotografie cu creasta pe facebook și am scris că e locul meu preferat de pe planetă. M-am tot gândit după aia, parcurgând-o, dacă n-am exagerat, doar sunt atâtea locuri frumoase pe lumea asta. Or fi, nu zic nu, dar pe ăsta îl știu atât de bine încât de fiecare dată când îl revizitez pare că mă întorc acasă, deși petrec mult prea puțin timp pe an acolo. Când am scris piesa despre natură de pe Nouă n-am putut să mă gândesc la altul. Cum care piesă? Acasă. 

De-a lungul anilor am pățit tot felul de nepățite. Țin minte că imediat după ce am dat BAC-ul am plecat singur și mi-am pus cortul în Plaiul Foii pe un tăpșan pe care nu mai era nimeni. M-am trezit noaptea panicat. Cineva era afară și tocmai îmi dărâmase un băț de la verandă. Am strigat din toți bojocii ceva gen “care ești bă?”, încercând să sperii vizitatorul nepoftit, fie el om sau animal. În următoarea secundă m-am trezit cu pietre în cap și am auzit mai multe râsete de copii. Am ieșit afară cât de repede am putut, dar surpriză: nu era nimeni, deși se vedea totul ca-n palmă, că era lună plină. Ulterior am scris o piesă (destul de nasoală) inspirat de întâmplarea asta. O cântam cu Byron-ul care mi-a dat porecla. Neștiind ce explicație să dau, am inventat o poveste cu iele. Logica de acum îmi șoptește că mai mult ca sigur au fost copiii din tabăra de lângă, aceiași care a doua zi m-au ajutat să-mi cos tenda și mi-au arătat unde e cabinetul doctorului de la salvamont (aveam un genunchi bușit destul de serios). Poate au fost curioși în privința cortului solitar, poate au dărâmat bățul din greșeală sau poate voiau să facă vreo altă poznă, iar strigătul meu i-a speriat de-a binelea și au încercat să mă intimideze arucând cu pietre în timp ce o luau la sănătoasa. 

Tot în anul ăla am urcat cu o gășculiță până la Refugiul Speranțelor noaptea, încercând să sărim în ajutorul unui grup care dădea S.O.S.-uri cu lanternele. Credeam că e un anumit grup, unul format din niște oameni cu care stătuserăm la foc în camping în serile precedente, din care făcea parte o tânără de care credeam că sunt îndrăgostit. Ghinion, nu erau ei, iar ăștia care dăduseră semnalele n-avuseseră nicio intenție să ne alarmeze. Își probau doar noile lanterne. Posibil să nici nu fi dat S.O.S.-uri, poate scenariul ăsta a apărut în capul meu doar pentru că o așteptam pe mândră și era deja 12 noaptea. 

Altădată am făcut toată creasta de la un capăt la celălalt pe ploaie. Am dormit la Refugiul Vf. Ascuțit cu toate hainele și sacul de dormit ude, încercând să ignor frigul și ipohondria. Eram cu Oigăn și iubita lui de atunci, Csilla, care șușoteau în maghiară, iar mie mi se părea că se ceartă, că deh, nu înțelegeam o iotă și oricum totul era greșit. Am văzut în dimineața aia probabil cel mai frumos răsărit din viața mea — unul care le-ar fi sucit rău mințile impresioniștilor —, dârdâind de mama focului și trăgând câte o dușcă dintr-o sticlă de rachiu, sperând ca fraierul că mă ajută să mă încălzesc. Căutând prin rucsac încă ceva de îmbrăcat, am dat peste niște stickere cu Confuzz. Uitasem de ele. Peste câteva zile era lansarea albumului la Lăptărie. Am lipit vreo două în refugiu înainte să plecăm. O lună mai târziu eram pe plaja din Vama Veche, cântam la un foc, iar cineva m-a întrebat dacă știu cine a pus stickerele cu Confuzz în refugiul de la Vf. Ascuțit. Lume mică, câteva mese (vorba lui Dinică). Probabil nu m-a crezut când i-am spus că m-am ocupat personal. 

Am multe povești din astea. Am și multe care nu-s de povestit, că au fost o grămadă de excursii în care nu s-a întâmplat nimic neprevăzut. Ironic, tindem să povestim mai degrabă experiențele mai neplăcute, deși starea pozitivă pe care ți-o dă un loc nu prea are de a face cu ele. Anul ăsta am dormit în refugiul de la Vf. La Om lângă un cuplu de peste 70 de ani pe care îl prinsese seara pe drum. Bătrânul avea o mulțime de istorioare de pe munte, că deh, nu urca de ieri, de azi. Ascultându-l, mi-am dat seama că nu era una complet pozitivă. N-am putut să nu mă întreb de ce o mai face, de unde mai are atâta poftă de urcat? Răspunsul era simplu și era acolo. Liniștea profundă, peisajul ireal, caprele negre care pășteau liniștite în jurul refugiului, aerul curat și senzația că tot ce ne tulbură în fiecare zi obișnuită e absolut irelevant se regăseau toate în același punct și cereau atenție. Oboseala? Vârsta? Întâmplările nefericite? Nu mai aveau nicio importanță. Mai târziu, când lumea adormise, a ieșit pentru vreo oră afară și s-a uitat ca un copil la Calea Lactee, care părea că se prăbușește peste noi. Era un frig de crăpau pietrele, iar bătrânul nu avea decât pantaloni scurți, însă avusese timp peste 70 de ani să învețe să se bucure de frumusețea misterului inexplicabil al existenței noastre. Nouă, celorlalți, ne era încă prea frig pentru asta.