Acasă la Taraboste

Beția este un lucru extraordinar. E drept că de multe ori extraordinar de prost, dar totuși! E atât de extraordinar încât aproape toată lumea ignoră cu desăvârșire orice avertismente. Știm cu toții că excesul de alcool dăunează grav sănătății, dar mai nimeni nu se oprește din băut! Știu mulți oameni care s-au lăsat de fumat sau măcar încearcă, însă de alcool n-am auzit pe mulți să se plângă. E adevărat că nimic nu se compară cu o discuție prietenească la un pahar sau cu un dans frenetic într-o mare de necunoscuți, pe de altă parte însă puține lucruri se compară cu o mahmureală soră cu moartea. Dar și beția, și mahmureala pot avea foarte multe feluri de exprimare. Una e beția dintr-o bere la pet și total alta dintr-un single malt adevărat, la fel cum una e mahmureala după un vin la 2l cumpărat dintr-un magazin sătesc oarecare și o cu totul alta cea din pălincă făcută cu dragoste de vreo rudă din Ardeal. Idealul unei băuturi ar trebui să fie beția euforică, plăcută, fără aciditate exagerată și cu mahmureala de a doua zi cât se poate de inexistentă. Dar asta costă efort, sacrificii și riscuri, și nu din partea consumatorilor.

 
Orice băutură serioasă are în spate o investiție enormă. Întreținerea unui hectar de vie spre exemplu costă în jur de 10000€ pe 12 luni, iar vin poți face abia după vreo cinci ani de la plantare, însă primele ediții n-or să fie cine știe ce. Abia după șapte-opt veri te poți aștepta la rezultate decente, timp în care ai investit în gol. Un vin cu adevărat bun se face din strugurii unei vii mature, datând uneori de mai multe decenii, așa că dacă vrei lux, ai de așteptat și de cheltuit în continuare. Nu e de mirare că unele sticle ajung pe rafturi la costuri uriașe. Știu că mulți dintre noi preferă să se chinuie mai mult și să cheltuiască mai puțin – de multe ori stând la vreo coadă la vreun magazin nu pot să nu observ coșuri pline de bere la pet și crenvurști, dar curios e că aproape de fiecare dată consumatorii în cauză cer și două pachete de țigări scumpe la final. Prin urmare nu e vorba de bani, ci de principii. Iar apropos de vin, românii s-au obișnuit să creadă că vinul adevărat e cel făcut de bunici, turnat din bidoane de plastic de 5l în căni sau pahare obișnuite.

Prietenul meu Cristian Șuțu a fost acum câțiva ani în Republica Moldova la mai multe crame și a venit înapoi radiind, cu rucsacul clonc-clonc și tolba plină de povești. Eu eram un ignorant (nu că acum aș fi mult mai breaz), îl sunam de obicei pe Cosmin Tudoran (profu de vin) din fața raftului vreunui magazin să-l întreb ce să cumpăr, iar el se cobora răbdător la nivelul meu și mă sfătuia să iau sticle ieftinuțe, numa’ bune pentru papilele mele gustative încă adormite. Cristi însă era pornit, ținea neapărat să îmi crească și mie pretențiile, și m-a tot bătut la cap în perioada respectivă cu tot felul de legende, cu vinul roșu care trebuie să stea la aerisit, să se deschidă, eventual într-un decantor, cu paharul care trebuie să aibă o anumită formă, cu temperatura ideală, etc., etc. E drept că avea și cu ce să exemplifice, doar venise cu rucsacul clonc-clonc din Moldova. A fost foarte bun tot ce am gustat în perioada aceea, dar o anumită sticlă ne-a rămas pe creier – Taraboste 2011, făcut de Chateau Vartely. Am tot vânat-o de atunci încoace, am încercat și alte ediții, unele mai puțin reușite parcă (deși la nivelul meu de ignoranță e greu de știut care e adevărul absolut), am pierdut multe nopți învârtind pahare, mirosind buchetul, plescăind din limbă, bucurându-ne de câte un gust și de starea euforică de care vorbeam mai devreme. Acestea fiind zise, vă puteți imagina cam ce am simțit săptămâna trecută când am fost invitat la Chateau Vartely la “dezvelirea” Taraboste-ului 2015 alături de Cristi și o gașcă de bloggeri de vin, degustători și enologi.

 
Chateau Vartely nu este doar un producător de vinuri, ci și un complex turistic, aflat la 45km de Chișinău, în satul Orhei. Pe lângă fabrică, vinărie, sală de degustare, restaurant și magazin, în acest complex se află și trei vile, fiecare construită după specificul fiecărei regiuni (nord, centru și sud), vile în care a fost cazat tot grupul venit din România la pomenita lansare. Bineînțeles că mare parte din excursie s-a petrecut în restaurant, unde am fost serviți cu toate vinurile produse de Chateau Vartely, fiecare din ele asortat cu un alt tip de mâncare. Am aflat cu ocazia asta că există mai multe vinuri Taraboste. Acea sticlă pe care am vânat-o atâta timp e un cupaj de Cabernet Sauvingnon cu Merlot, dar există și Pinot Noir, și Cabernet Sauvingnon separat, ba chiar și un Chardonnay.

O poveste care m-a impresionat a fost a Chardonnay-ului dulce produs de Chateau. Acest vin putea să nu existe, noroc că vinificatorul a știut ce face. Faza e că strugurii au prins mucegai, ceea ce poate fi fatal pentru o vie. Dar și mucegaiul este de mai multe feluri, iar pârâtul botrytis cinerea nu e întotdeauna rău, poate fi și nobil, e drept că deshidratează strugurii, dar lasă în urmă-i un procent mai mare de zahăr, drept urmare vinul va fi mai puțin, dar mult mai dulce, perfect de servit cu un desert. Dacă vinificatorul nu se prindea cu ce mucegai are de-a face, se trecea la sacrificarea viei, adică arderea ei. Din fericire s-a prins, așa că oamenii s-au apucat imediat să culeagă rodul și să facă vinul. Ulterior, acest Chardonnay dulce a luat vreo zece premii internaționale. Funny e că nu se știe când și dacă va mai exista vreo altă ediție. Nu poți provoca apariția botrytis-ului nobil…

Se înțelege că oamenii de la Vartely ne-au prezentat toată șandramaua. Am fost pentru a doua oară în viață într-o fabrică de vin (prima dată am vizitat Planeta în Sicilia, dar despre asta o să vă povestesc cu altă ocazie) și am degustat mai multe soiuri care erau încă în lucru. E fascinant să-i auzi pe oamenii implicați cum vorbesc despre vin ca despre o ființă vie, analizându-i corpul, mirosindu-i transpirațiile, sărutându-i fruntea ca unui copil. În sala de degustare, companionii noștri s-au apucat să polemizeze pe marginea unor pahare, iar simțurile mele au încercat să țină pasul cu comentariile lor. Mai mult ca sigur aș fi fost corigent la enologie dacă s-ar fi predat la școală, am constatat că nu diferențiez multe dintre mirosuri și gusturi. Dar cine știe, poate dacă ar fi educate și sensibilitățile mele ar putea fi traduse în cuvinte.

 
Bineînțeles că nu ne-am petrecut tot timpul înăuntru, cu paharele în bot. Unii dintre noi s-au dus pe coclauri cu niște 4×4-uri, alții direct la o mănăstire subterană din Orheiul Vechi. Ne-am reîntâlnit niște ore mai târziu în acest din urmă loc să savurăm în sfârșit Taraboste-ul din 2015 lângă niște plăcinte tradiționale, vrăjiți de panoramă, pe acoperișul unei peșteri artificiale, săpată cândva de creștinii care se ascundeau de comuniști. Nu știu cine și dacă a gândit momentul exact așa cum l-am perceput eu, dar mi-am dat seama că nu era vorba doar de un vin, ci despre o identitate a unei țări.