Lucia – Samsara

– Ce să-ți zic?
– Păi… prezintă-te…
– Hello, my name is Lucia-Maria Popescu, I am 24 years, I reprezint Rumania, I like: raging the cars, motosiclii, dance at the club, go to gym, to do everything well, to the be the best, thank you, I love you. 🙂

Umorul Luciei nu se vede din public, mai ales că are o frică patologică de scenă și dă impresia unei ființe ultra fragile care tremură în vântul aplauzelor. Suntem la mine în living, într-o după-masă călduță în care primăvara pare că a venit în sfârșit, să vorbim despre al doilea album al ei, Samsara, despre cariera ei neobișnuită și despre viață în general. Semi-citatul din Voicu Pânzar e un început numai bun pentru portretul unei tipe care își poartă Dr. Martenșii pe sub rochiile lungi de prințesă și ar avea nevoie uneori de dubluri pentru cadrele din clipuri în care nu i se vede fața, dar i-ar putea apărea unghiile roase până în carne. Fără make-up, Lucia are aerul unui personaj din Tim Burton, cu pielea extrem de albă, ochii mari cu o umbră de cearcăne și părul îndrăzneț de portocaliu. Vorbește mult, ca orice reprezentantă serioasă a speciei venusiene, și de multe ori se încurcă în propriile-i idei, încercând parcă să spună toată povestea dintr-o singură suflare. Momentele cheie ale narațiunii sunt punctate de câte o bătaie din palme, iar exprimarea nu e întotdeauna academică, dar cel mai puternic mă lovește contrastul dintre neîncrederea în propriile-i puteri și încăpățânarea de a-și crea singură drumul.

Povestea ei începe acasă, pe un balcon minuscul, închis,  în care vara te sufocai de căldură, cu un mini-altar dedicat sunetelor pe care nu trebuia să le audă nimeni altcineva – un scaun, o chitară pe care învățase câteva acorduri la Palatul Copiilor și o clapă ieftină proptită între geamul camerei și balustradă. Era locul în care putea fi oricine, în care avea libertatea de a urla în voie după Evanescence sau a face inocente coveruri după The MOOoD, o trupă românească de care se îndrăgostise la balul bobocilor dintr-a zecea. Back in the shop a fost prima piesă pe care și-a luat inima în dinți să o prelucreze și s-a filmat pe balcon cântând-o, acompaniindu-se cu chitara. A postat filmulețul pe wall-ul de fb al MOOoD-ului și reacția spontană a trupeților a fost să o invite la sala lor de repetiții, o cameră ca vai de ea din fosta fabrică Flaros, cumva cu promisiunea că vor face o versiune împreună. Lucia a crezut că e luată peste picior, așa ceva nu se putea întâmpla în cruda realitate, dar s-a dus (de mânuță cu Ioana, cea mai bună prietenă a ei, să n-o pape lupul). Au cântat un pic, au schimbat politețuri și s-au despărțit promițându-și că s-or mai vedea vreodată cu altă ocazie. Înapoi pe balcon, deci. Hmmmm…

Un al doilea cover, după Silence, a fost însă schimbător de macaz. Marius Moise, vocalistul The MOOoD, a fost atât de încântat de versiune, încât a aranjat să filmeze o variantă live profi într-o sală din liceul Dinu Lipatti. Ajunși la locul faptei, și-au dat seama că aveau o problemă – Lucia nu folosise în viața ei un pian adevărat, așa că habar n-avea ce să facă cu pedala, iar fără ea suna mult prea sec. Soluția a fost una de compromis – au proptit cumva o cărămidă să o țină apăsată tot timpul, de unde și vuietul constant din background, care poate fi confundat cu un sintetizator. În plus, puștoaica avea o zgaibă pe nas – cu două nopți în urmă se ciocnise din neatenție de ușa propriei camere. Noroc că machiajul s-a obișnuit în timp să acopere bătrâneți, vicii și insomnii, iar câteodată mici răni sau emoții nedorite. După ce a fost gata clipul, s-au pus pariuri pe vizualizări. Marius zicea ceva de cinci mii, Lucia însă era mai pesimistă, fiind convinsă că n-are cum și de ce să treacă de o mie. La sfârșitul primei săptămâni avea în jur de cinci sute. De mii. Acum a trecut de douăzecișicinci de milioane…

Silence a fost binecuvântarea și totodată blestemul Luciei. Binecuvântare pentru că în perioada imediat următoare a fost curtată de mai toate casele de discuri și a putut alege una care i s-a părut potrivită, pentru că a semnat un contract (mai bine zis părinții ei au semnat, ea avea doar 17 ani) care i-a dus (pe ea și pe Marius) să cunoască producători în Londra, apoi le-a finanțat o ședere de trei luni în fucking Los Angeles, unde au participat la vreo zece ședințe de songwriting cu tot felul de oameni. Blestem pentru că toate aceste excentricități n-au dus nicăieri, nimeni n-a știut ce să facă cu sau pentru ea, iar Silence a rămas ca un semn de întrebare, o întâmplare irepetabilă, un accident care o face și în ziua de azi să se îndoiască de propriile-i calități și să se considere de multe ori o impostoare.

Albumul de debut, intitulat (cum altfel decât) Silence, este rezultatul primelor încercări de a scrie muzică (împreună cu Marius) și al unei producții din punctul meu de vedere defectuoase. Până la urmă n-au fost implicați nici englezi, nici americani în procesul facerii, iar ce trebuia să fie un bum s-a transformat într-un fâs, mai ales că n-a apărut niciodată în format fizic și a fost lansat la puțin timp după tragedia din Colectiv, odată cu Eternal return-ul byronului.

De atunci au trecut doi ani și aproape jumătate în care Lucia s-a luptat să supraviețuiască unui fâs și să creeze un alt posibil bum. Pe lângă asta, apropiații nu s-au deranjat să o încurajeze (cu excepția familionului Overground Music), iar Marius s-a cărat în Anglia, unde a intrat într-o altă poveste. În ciuda tuturor însă, Lucia a scris singură-singurică zece piese despre stările prin care trecea, despre gândurile care o bântuiau, despre sfârșituri și, date de-a rostogolul, începuturi, și a înregistrat niște schițe cu pian și voce, exact cum făcuse și pentru primul album. De data asta a apelat la niște oameni care știau bine ce fac – Dan Georgescu, my beloved lil’ brother from another mother, Alexei Țurcan (pe care dacă nu-l știți după nume, n-ați ascultat destul Travka) și Robert Acsîntoaie (creierul de la Next Ex, o altă trupă pe care n-ar trebui s-o ratați). Cei trei au făcut niște aranjamente de mori, s-au aruncat în tot felul de abordări ale electro-ului (inclusiv EDM), păstrând însă anumite elemente constante ale muzicii ei, cum ar fi cvartetul de coarde și pianul, picurându-ți direct în venă drogul contrastului, de care erai dintotdeauna dependent, dar nu știai. Înregistrările și mixajul s-au petrecut la Unda Recording, în București, iar masterul în UK, la studioul lui Simon Francis (un tip care a mai lucrat cu Björk, Noel Gallagher și Air printre mulți alții). Pe scurt, Samsara contrazice orice fel de teorie a albumului secund, anulează îndoieli și flirtează cu scena mare a lumii, lăsând-o până și pe Lucia perplexă. Îi pun propriul album pe instalația mea din living și o văd cum cască ochii și se bucură ca un copil care tocmai a primit cel mai frumos cadou.

      They call me catastrophe

I say it’s an atrophy of the muscle that you should be using to feel…

Concertul de lansare e vineri în Fratelli, împreună cu The Mono Jacks, care vor fi cum ar veni în închidere, dar i s-au alăturat tocmai pentru a o susține. Are o mare teamă să nu fie luată drept opening act, dar nu e ca și cum ar avea încotro. În ultimii ani aparițiile ei au fost destul de rare, iar milioanele de vizualizări de pe youtube nu se traduc aproape niciodată în public plătitor de bilet. Noroc că e sociabilă și și-a făcut prieteni, inclusiv pe unii care s-au apucat să scrie pe blog despre ea. După cum vedeți, nu m-am aventurat să pun video-uri în articol, știu cât de mult nu-i plac, și am preferat să vă povestesc eu ce am vorbit decât să recurg la clasicul format întrebare-răspuns. În încheiere însă o să o las pe ea să spună câte ceva despre fiecare piesă de pe Samsara. Și pentru că visează (ca noi toți) să fie artistă internațională, o face într-o engleză elegantă, destul de diferită de a starurilor pop de pe la noi.