Patru albume faine din martie 2018

Iar mi-o iau 😀 . Cum naiba să lanseze Keith Jarrett album împreună cu Jack DeJohnette și Gary Peacock și eu să nu-l recomand? Sau zeii heavy metal-ului, Judas Priest, într-o formă indubitabil maximă? Ca să nu mai vorbim de Jack White, Editors sau The Decembrists. Hendrix anyone? Ei bine, dragii moșului, dacă vă așteptați să dați peste ceva atât de obvious, ați cam greșit blogul. Și jur că n-o fac de-al naibii, Jarrett e extraordinar în continuare, doar că la fel de extraordinar ca întotdeauna și m-am cam plictisit, Judas nu mai încearcă nimic nou de la Painkiller încoace, iar Jack White, Editors și The Decembrists experimentează, dar de multe ori nu le iese. Cât despre săracul Jimi, ierta-l-ar bunuțu’, bravo lui că are un album care se poate asculta în căști, că în timpul vieții tehnologia nu prea l-a ajutat. Păcat că nu-i grozav. Acestea fiind spuse, dacă încă mai sunteți aici după ce am dat de pământ cu toate legendele olimpului, iată ce v-aș recomanda:

Lucy Dacus – Historian

Închipuiți-vă o puștoaică de 22 de ani cu fața ca o lună și o aparentă inocență începându-și albumul secund cu versul „The first time I tasted somebody else’s spit”. Puteți? Eu n-aș vedea o româncă în rolul ăsta, noi avem alt background, deși fața ca o lună și aparenta inocență ne pot reprezenta cu ușurință oricând. În schimb 22 de ani – album secund nu prea. Ce să mai vorbim de versul cu pricina! Dar nu astea sunt motivele pentru care mi-a plăcut Historian, ci tot restul. Muzica are profunzimi neobișnuite pentru vârsta Lucyei, iar versurile sunt de o sinceritate dureroasă, fără gratuități sau constrângeri etice inutile. În plus, fata are un timbru fain și o simplitate de invidiat în interpretare. Producția este și ea fără brizbrizuri, făcută elegant de al ei iubit, Jacob Blizard, absolvent de Conservator și om bun la toate. I loved it!

Squirrel Nut Zippers – Beasts of Burgundy

Închipuiți-vă o petrecere, să zicem în New Orleans în timpul prohibiției, cu mult fum, whiskey și alte consumabile, cu Django Reinhardt și Stephane Grappelli abandonându-și instrumentele, alăturându-se lui Tom Waits sau lui Buddy Guy într-o stare avansată de ingerat ilegalități, înconjurați de dansatori descreierați care nu-și iau pauză decât pentru Something wicked, totul întâmplându-se într-o animație gen Les Triplettes de Belleville. Acea petrecere s-ar putea cu ușurință numi Beasts of Burgundy. Squirrel Nut Zippers n-au scos niciun album de 18 ani încoace, s-au reunit de câteva ori pentru câte un turneu, dar atât – ce să-i faci domnule, greu cu divorțurile astea, v-am mai spus să nu mai amestecați job-ul cu familia (James Mathus și Katharine Whalen, cei doi membri fondatori, au fost căsătoriți până la sfârșitul anilor 90)! Mi-ar fi plăcut ca cei doi vocaliști să fie mai convinși/convingători, dar nu poți să le ai pe toate 🙂.

Igor Stravinsky – Le Sacre du Printemps (NDR Elbphilarmonie Orchestra conducted by Krzysztof Urbanski)

Da, știu, pare că întind coarda prea mult, dar nu v-am recomandat niciun album de muzică așa-zis clasică până acum, deci îmi permit, mai ales că interpretarea asta mi-a plăcut la nebunie. Pe scurt e vorba de muzica unui balet, spectacol apărut în 1913 la Paris, cu coregrafia semnată de un alt nebun, Vaslav Nijinsky. La premieră a ieșit cu scandal, o parte din public a început să vocifereze și să arunce cu te-miri-ce în orchestră, șocat de inovațiile muzicale și de dansul neobișnuit al balerinilor. E foarte interesant cum se schimbă percepția, Puccini considera piesa o cacofonie iar un critic o numea primitivă (numai bine, Le sacre… fiind inspirată din perioada pre-creștină a Rusiei și având o scenă cu un sacrificiu uman). 105 ani mai târziu, după multe alte experimente și inovații făcute de nenumărați alți nebuni, nu cred că i se poate părea cuiva șocantă, cel mult putem observa cât de bine sună un riff de rock cântat de o orchestră. Am ascultat mai multe interpretări de-a lungul anilor, dar asta mi-a plăcut în mod deosebit, e cumva așa cum mi-am imaginat eu că ar trebui să sune. Ce mai încolo și încoace, ăsta a fost discul lunii martie. Înjurați-mă, dar încercați măcar să-l ascultați, eu zic că nu o să vă pară rău.

Omu Gnom – Atenție la neatenție III

Cred că ar fi greu să fac un salt mai periculos ca ăsta. De la balet rusesc la hip-hop românesc! Luna asta a fost foarte complicat să găsesc un album de-al nostru care să-mi și placă. Și chiar am căutat. E clar că ne trebuie o platformă independentă online pe care să apară măcar o listă cu discurile noi. Cam ca topul anual de pe muzicisifaze.ro, dar în timp real. Ce ziceam? A, Atenție la neatenție III. Îmi place că Omu Gnom e constant, din 2011 scoate anual câte un album, cu accentul lui de bucureștean ofticat pe sistem, pe corporație, pe viață, și reușește să atingă câte o latură sensibilă a țării în care încă ne trăim somnambuli destinele compromise. Ce nu-mi place e că de multe ori schimbă accentele cuvintelor de dragul unei rime, dar ăsta e sport național, de la baladele populare la Andrieș and beyond. Cumva, versurile lui ne reprezintă pe toți, fie că ne place, fie că nu, iar hip-hop-ul inteligent e vehiculul perfect pentru acest gen de mesaj. Sper să-l țină instalația în continuare, din câte mi-am dat seama ascultându-l, nici ăsta nu mai face mulți purici pe aici. Enjoy!

P.S. Click pe coperți dacă vreți să ajungeți direct la albume 😉