Patru albume bune din februarie 2018
by 28 februarie 2018De obicei la inocenta întrebare „ce gen de muzică asculți?” răspund relaxat „orice gen” oamenii cărora nu le pasă defel de arta sunetelor, maneliștii și eu. Recunosc deschis că nu mă pasionează anumite genuri nu pentru că nu le-aș înțelege, ci pentru că nu sunt destul de ofertante, iar viața e prea scurtă ca să ascultăm prostii, dar altfel orice muzică făcută bine mă incită și mă excită. În februarie 2018 au fost o mulțime de lansări, multe dintre ele cu nume complet noi pentru mine. Am ascultat 36 de fragmente sau albume întregi și urmează să vă prezint concluziile. Dar nu pot să încep înainte de a critica noul album Therion, un elefant kitsch-os de 3 ore cu orchestră și figuri gratuite, și noul Franz Ferdinand care miroase dubios. Mă scuzați, dar nu m-am putut abține! Așadar, numai de bine despre:
Melody Gardot – Live in Europe
Îmi place femeia asta de mor, în 2015 a intrat pe locul 3 în topul meu anual cu Currency of man, un album pe care dacă nu l-ați ascultat încă vă sfătuiesc să o faceți cât de repede, iar acum a lansat un disc live superb, o colecție de piese înregistrate de-a lungul a patru ani de turneu, cu o atmosferă de multe ori mega-intimă (deși concertele ei se petrec în săli cu mii de locuri) și o copertă curajoasă. Apropos de genuri și discuții despre, Melody (aparent chiar așa o cheamă) s-ar încadra la jazz vocal, dar sunt convins că sunt câțiva ascultători de free-jazz care ar pune-o fără ezitare în sertarul cu muzică ușoară.
Kronos Quartet & Laurie Anderson – Landfall
Nu știu ce să vă spun despre oamenii ăștia, îi admir pe toți enorm, pe Kronos i-am și cunoscut acum doi ani, când au venit cu Philip Glass la București, iar Laurie, lăsând la o parte că e văduva lui Lou Reed, este una dintre cele mai faine artiste pe care le-am urmărit vreodată. Toți sunt niște super-staruri în avantgardă, minimalism, muzică nouă, muzică de film, etc., însă nu ăsta e motivul pentru care m-am apucat să scriu despre ei. Landfall e un disc extraordinar care trebuie ascultat neapărat. Dacă nu vă intră în grații din prima, tratați-l cu răbdare, o astfel de capodoperă nu se lasă întotdeauna îmblânzită cu una, cu două. Și nu cumva să vă așteptați la vocalize din partea lui Laurie, singurele ei tentative s-au consumat prin anii 80. Altfel spus, albumul lunii februarie. Pam-pam!
Robert Greenberg spunea în celebrul său curs How to listen to and understand great music că muzica instrumentală este cea mai abstractă artă posibilă, că deși te face să simți chestii, nu poți pune degetul exact pe subiect, că fiecare înțelege și simte altceva oricum, spre deosebire de muzica vocală, sau vocal-instrumentală, în care versurile îți dau indicii despre subiect, direcție, etc. sau celelalte arte, fie ele și abstracte, în care măcar o culoare, o formă sau o mișcare e concretă și, deci, traductibilă. Revenind la subiect, de GoGo Penguin nu mai auzisem până luna asta, Döme mi i-a recomandat (nu că n-ar fi ditamai interviul cu ei în cel mai recent număr din revista Sunete), iar Döme ascultă (și face) o grămadă de muzică instrumentală, deci se pricepe. A humdrum star e o mică bijuterie, după cum spuneam foarte greu de descris ca stare, repetitivă, meditativă și groovy. I love it!
Știu, o să spuneți că au pile, că pe lângă prietenia ce ne leagă am mai și colaborat cu ei de vreo două ori, așa că ar fi fost imposibil să nu îi recomand. Dacă mi-ați mai citit blogul până acum știți că nu fac din astea. Nu o dată mi-am criticat prietenii public (cu argumentele și explicațiile necesare, bineînțeles), așa că ar fi culmea să nu-i și laud atunci când merită. Unmanageable species este al patrulea album Grimus, înregistrat, mixat și masterizat în Germania de producătorul Jan Kerscher, conține doar 9 piese, cumulând 35 de minute, și este extrem de bun. Pe scurt, rolul de vocalist al lui Vali Rauca a devenit din ce în ce mai important și asta nu e rău deloc, timbrul lui completându-l excelent pe cel al lui Bogdan Mezofi, iar cântecele și-au refuzat nefericita menire de a fi doar niște hituri radio și au căpătat nebănuite profunzimi. Sunt destul de convins că Unmanageable species n-o să le aducă prietenilor mei faima cuvenită, dar tocmai asta e ideea, muzicienii adevărați nu scriu și nu cântă despre cele mai adânci trăiri și gânduri ale lor ca să devină celebri.
P.S. Aveți link-uri către Apple Music în fiecare titlu de album 😉
Scrie un comentariu