Ani DiFranco – Revolutionary love

– Și, ce mai ascultăm și noi?

– Păi zic să mai punem niște folk…

Astă-vară am fost în vizită la niște prieteni care s-au mutat la țară și în două zile dialogul de mai sus a devenit un fel de glumă perpetuă, folk-ul nefiind unul din genurile lor preferate. E ușor de înțeles de ce, folk-ul general acceptat pe la noi e un gen limitat, prins între cenaclul comunist al vieții și cel mult cântatul pe nas al lui Dylan, dar sunt niște folkiști pe lumea asta care pe mine mă dau din când în când peste cap, amintindu-mi că muzica nu e niciodată limitată și că orizonturile din afara încadrărilor noastre rigide sunt mai mult decât deschise. 

O urmăresc pe Ani DiFranco de vreo douăzeci de ani. În primă fază am fost fanul absolut al finger-style-ului ei desăvârșit (la care între timp a semi-renunțat în favoarea unui sound mai complex), apoi al muzicii, care refuză să se încadreze în tipare. Rebelă de mică, Ani și-a înființat propria casă de discuri, Righteous Babe Records, pe când avea doar 19 ani (de menționat că fata s-a mutat singură de la 15, declarându-se minoră emancipată – un statut absolut legal în State), iar la 20 și-a lansat primul album. De atunci și până acum nu s-a oprit aproape deloc, făcând turnee în continuu, lansând încă douăzeci de albume de studio și douăzecișișapte live (am ascultat cândva unul incredibil de la Carnegie Hall cu ea singură pe scenă), plus două cărți de poezie și una autobiografică, militând pentru diverse cauze și participând la o mulțime de acțiuni caritabile sau de susținere a câte unui punct de vedere. Între timp a făcut și doi copii, ca să fie peisajul complet.

În ultimii ani mi se părea că i s-a cam terminat benzina, că vârsta i-a mai tăiat din elan, dar toate nenorocirile astea care s-au prăvălit peste America în ultima perioadă au făcut-o să scrie din nou ceva cu adevărat relevant. Am ascultat cel de-al douăzecișidoilea album al ei, Revolutionary love, tot weekend-ul și nu prea m-am săturat. În primul rând sună de mori, așa cum mi se pare că numai americanii știu să facă să sune un album. E co-produs de Ani cu Brad Cook, un ilustru necunoscut care a mai lucrat cu Bon Iver și Kevin Morby printre alții. Instrumentiștii sunt la fel de necunoscuți, de obicei oameni de studio, n-are sens să îi enumăr aici, că sigur îi găsiți pe net dacă vă interesează. 

Niște folk, ceva? Mdada… Revolutionary love are legătură cu folkul general-acceptat doar așa, dacă te uiți din avion, că are femeia o chitară acustică în brațe, dar altfel nu prea se încadrează în niciun gen. E și un pic de jazz pe alocuri, deși nu e tocmai jazz, e și oleacă de blues, deși chiar că nu e blues, sunt de toate pentru toți mai puțin sintetizatoare sau tobe programate, așa că e și nu e din secolul ăsta, dar tocmai neputința asta de a-l încadra mi se pare că îi dă un aer aparte. Cât despre versuri, ele sunt îmbibate puternic în prezent, inspirate din realitatea unei țări mari cu probleme și mai mari. Piesa care dă și titlul albumului spre exemplu este un ecou direct al cărții See no stranger: a memoir and manifesto of revolutionary love, scrisă de Valarie Kaur, o avocată care luptă împotriva rasismului și discriminărilor de tot felul. Dacă aveți un pic de timp, vă puteți uita aici la discursul ei de la TED ca să vă faceți o idee.

Altfel, mi se pare incredibil că oamenii ăștia au reușit să lucreze cumva printre lockdown-uri și demonstrații, înregistrând în trei orașe din trei state diferite, niciunul cel de rezidență al artistei. Dintre albumele apărute în ianuarie (pe care am apucat să le ascult) ăsta a fost clar cel mai pe gustul meu.  Dar nu vă impacientați, o să mai scriu imediat despre încă unul care mi se pare bun, până nu se face prea februarie. 

P. S. Vedeți că a doua piesă de pe album e posibil să vă păcălească și să renunțați la a-l asculta până la capăt. Asta pentru că este cam în același tempo și în aceeași tonalitate ca prima. Nu știu care a fost strategia din spate, mă depășește. Skip, next, etc. și reveniți mai târziu dacă e, știți voi. 😉