Cinci albume de folk din Străinezia
by 16 august 2024
Știu că sunt unii care se amuză când mă văd pe afișele festivalurilor de folk. Și eu o fac. Dar mă duc de fiecare dată când sunt invitat. Pentru că dincolo de orice fel de rockangeli, în sufletul meu sunt și eu un fel de folkist. Eu sunt ăla cu chitara acustică din byron, remember? Iar cântecele mele au versuri atât de îmbârligate încât pot trece drept folkist pe orice scenă pe care mă prezint. 😁
De curând am fost la Brezoi, la Baricada Folk, și am avut o revelație: festivalurile de folk din România sunt singurele festivaluri de muzică non-tradițională la care nu participă niciun artist din afară, și, mai mult decât atât, niciun artist român care cântă într-o altă limbă. Ca și cum folk-ul ar fi un gen pur românesc. Probabil că și asta e o moștenire a Cenaclului Flacăra, dar dă-o-n mă-sa, ultima ediție a avut loc în 1985…
În fine, n-am nicio intenție să arunc cu noroi în nimeni, cu atât mai puțin într-un gen muzical sau într-un fenomen cultural-politic pe care îl înțeleg doar parțial. Dar vreau să scriu despre niște albume de folk din Străinezia care fac parte din colecția mea de discuri. Pentru că da, se face folk și în afara României, și într-un mare fel!
DespreRevolutionary love, My favourite faded fantasy sau Hadestown am mai zis, așa că o să sar peste, dar mai sunt și altele pe care le-am pomenit doar în treacăt care între timp au ajuns parte din colecție, sau altele despre care n-am zis nimic. Și am să mă limitez la albume din secolul ăsta. Pe Woody Guthrie, Pete Seeger, Bob Dylan, Joan Baez, Joni Mitchell, James Taylor, Donovan, Don McLean sau Leonard Cohen presupun că-i știe toată lumea. Toți au fost populari la vremea lor. 😋
Ani DiFranco – Knuckle down (2005)
O pomenesc din nou pe Ani DiFranco pentru că mi se pare reprezentativă, iar Knuckle down este unul dintre albumele mele preferate, cel pe care Ani își arată și skill-urile de ninja la chitară, și pe cele de songwriteriță incredibil de versatilă, combinând chestii uber-serioase cu cheful de joacă al unui copil. Și ca să fie meniu complet, pe câteva piese e invitat un alt preferat al meu, Andrew Bird, ba la vioară, ba la glokenspiel, ba la fluieratul care l-a consacrat.
Dacă n-ai timp sau chef de mai mult de o piesă, ascult-o pe prima, care dă și titlul albumului. Cam așa se poate cânta la o chitară acustică și un contrabas.
Jack Johnson – In between dreams (2005)
Jack este născut și crescut în Hawaii, drept urmare își petrece timpul în majoritate pe plajă sau la surf. Cam așa e și muzica lui, super-prietenoasă, numai bună de ascultat vara, cu un pahar de limonadă cu gheață în mână, eventual pe o plajă mai obișnuită cu liniștea. Bine, fie, poți să torni și olecuță de alcool în limonadă, treacă de la mine! De altfel s-ar putea să-ți intre și mai bine. Pe Jack l-am văzut și live o dată și am și scris despre asta aici.
Dacă n-ai timp sau chef de mai mult de o piesă, la fel, ascult-o pe prima, Better together. Cam așa e atmosfera pe tot albumul.
Billie Marten – Writing of blues and yellows (2016)
Billie este o englezoaică de 25 de ani care a lansat deja patru albume și trei EP-uri. Writing of blues… este primul album, apărut pe când avea 17 ani. Mie mi se pare în continuare cel mai mișto, are o puritate care s-a pierdut pe celelalte. Am tot vrut să scriu despre el, dar m-am tot luat cu vorba. Dacă ar trebui să-l descriu, aș zice că e lapte și miere. Are și o piesă care se numește așa. Acum câțiva ani de ziua mea mi-am închis toate device-urile și am ascultat vinilul ăsta. Cum ar veni mi-am făcut un cadou. Anul ăsta m-am ambiționat să răspund la mesaje. Ce fraier!
Dacă n-ai timp sau chef de mai mult de o piesă, ascultă Milk & Honey, că tot ziceam de ea.
Glen Hansard – This wild willing (2019)
Despre albumul ăsta am mai scris două vorbe când a apărut. Între timp mi l-am și cumpărat, iar acum, că l-am plătit, mi se pare și mai bun. Glen a început să cânte în public pe Grafton Street, în Dublin, la 13 ani, iar la 20 și-a făcut trupa The Frames, cu care a lansat opt albume. Eu l-am văzut prima dată într-un film, Once, în care joacă rolul unui busker de pe Grafton Street. Pare credibil. 😜 De altfel, omul organizează de fiecare Crăciun pe aceeași stradă câte o cântare cu alde Bono, Damien Rice sau Hozier, ca să strângă bani pentru săraci. Ce om rău…
Dacă n-ai timp sau chef de mai mult de o piesă, ascultă Fool’s game. E o capodoperă. Nu da prea tare, că pe la mijloc vine un wall-of-sound absolut dărâmător.
Lucy Rose – No words left (2019)
Și despre discul ăsta am scris când a apărut. Și ziceam atunci că “nu sunt un fan învederat al folk-ului, mi se pare un gen destul de sărac încât să fie ușor de picat în derizoriu, dar sunt câteva nume pe care le iubesc”. Măi să fie!
Anyway, între timp mi l-am luat și pe ăsta. Și vreau să mi-l comand și pe cel apărut acum câteva luni. Probabil No words left e cel mai melancolic album din lista asta, dar asta nu-l face mai nașpa. Nici gând. Melancolie e tot ce vreau de la viață când o ascult pe Lucy. Funny thing, albumul e masterizat de Frank Arkwright, cel care s-a ocupat și de Eternal return.
Dacă n-ai timp sau chef de mai mult de o piesă, ascultă Solo(w).
Probabil că te întrebi în ce măsură sunt albumele astea de folk. Toate sunt altceva decât te-ai aștepta de la un gen aparent atât de limitat. Însă dacă toată lumea s-ar complace în limitele unui gen ar fi chiar plictisitor, nu-i așa?
Probabil startul l-a dat tot Dylan la concertul de la Newport Fest din iulie 1965, când a venit pe scenă cu o chitară electrică, însoțit de o trupă de rock, șocând audiența. Gestul lui Dylan a fost considerat unul extravagant la vremea lui. Artiștii despre care am vorbit în articolul ăsta sunt departe de a avea asemenea tendințe. Însă fiecare dintre ei explorează în propriu-i fel lumea asta a sunetelor și încearcă să lărgească granițele, iar eu nu pot decât să-mi scot pălăria.
Săptămâna viitoare e rândul meu la #byroniiascultă. O să fac un playlist acompaniator pentru articolașul ăsta, și nu doar cu piese de pe albumele pomenite. Și o să pun și ceva românesc, dar nu în românește. Așa, de gust.
Scrie un comentariu