Un Hol

by Dan Byron 22 august 2024

Nu m-am gândit vreodată că o să vină o zi în care o să mă apuce cheful să scriu despre un hol. E drept, nu despre un hol oarecare, ci unul plin de nostalgie. Bine, am un prieten care mi-a luat-o înainte. A scris un cântec despre un hol. Dar nu despre ăsta.

Eram la Rooftop Season (seria de concerte organizate de Overground Music vara asta) în backstage. Adică pe acoperișul Teatrului Național din București. Backstage-ul profi, cu oglinzi înconjurate de becuri și canapele înțesate cu perne decorative cu Marylin Monroe. Un hol și două cabine. Neutru ca feeling, dar câte pretenții poți avea de la un backstage?

Afară începuse un mic potop, așa, de vară, cu grindină și tot tacâmul. Micul amfiteatru de pe acoperiș e sub cerul liber, drept urmare toată lumea se retrăsese în backstage. Bârfe, bancuri, hăhăieli. Afară vântul mutase deja două rânduri de scaune, dar înăuntru lumea era optimistă. N-avea cum să dureze prea mult. Doar nu venea acum o tornadă să ne ridice cu tot cu teatru!

La un moment dat am făcut o excursie până în locul ăla în care se duc și împărații singuri, iar pe drum am fost curios unde iese cealaltă ușă din capătul holului. Am ieșit într-un alt hol, îmbrăcat într-o mochetă roșie nouă, am coborât niște trepte și m-am trezit în fața lifturilor. M-a lovit ditamai valul. Nu m-am clătinat, n-am mișcat niciun centimetru, dar înăuntru se răsturnase lumea. Aproape că îmi venea să apăs pe butonul liftului din stânga, să văd dacă tanti Lili e încă acolo, meșterind la veșnicu-i goblen. Doar că cele două lifturi erau acum trei… Am avut senzația aia de vis în care informațiile se amestecă între ele fără nicio logică. 

Mi-am înghițit nodul din gât și am făcut stânga împrejur. M-am văzut așezat pe trepte, fumând, vorbind cu Costin Oprea despre o zi de naștere, am trecut de fantomele bodyguarzilor de la ușă, am reintrat pe primul hol, am dărâmat mental zidurile cabinelor, am stins luminile și am inspirat fumul dens. Eram în Lăptăria Enache. 

Aici veneam în timpul zilei în 1995, între reprizele de cântat pe stradă, să beau lapte bătut. Da, în 1995 chiar serveau așa ceva. 

Aici mi-am petrecut atâtea seri încât îi știam pe barmani și pe bodyguarzi și pe proprietari pe nume. 

Aici am văzut zeci de concerte, multe dintre ele cu necunoscuți pe care încă n-avea nimeni curaj să-i promoveze. 

Aici am cântat cu BlueService, Kumm, Urma, byron. 

De fapt aici a fost primul concert byron, într-un 1 decembrie de acum aproape 18 ani.

E drept, nu era cel mai prietenos spațiu. Era un fel de vagon de tren în care toată lumea stătea pe coridor și fuma, iar în mijloc cineva trântise o scenă pe care trona un pian cu coadă, la care cânta în fiecare duminică Johnny Răducanu. Dacă s-ar fi întâmplat vreo neîntâmplată crăpam toți. Era o singură ieșire/intrare îngustă, fix într-un capăt al vagonului. Dar nu s-a întâmplat. Bafta noastră. 

M-am întors și am luat liftul un etaj în jos. 

Vara, Lăptăria se muta pe acoperișul enorm de la etajul 3 și se reboteza sezonier La Motoare. Acum nu se mai vede ieșirea cu pricina, iar la etajul 3 e un restaurant. L-am întrebat pe omul de la intrare dacă se mai poate ieși cumva pe acoperiș. S-a uitat la mine ca la un nebun. 

Am urcat din nou la patru și am reintrat în backstage. Dinspre cabine nu se mai auzeau hăhăieli. Pesemne se oprise ploaia și se apucaseră de montat. 

Nu plâng după Lăptărie, n-ar mai fi fost în ton cu vremurile actuale, iar după Colectiv sigur s-ar fi închis. Dar mi-ar fi plăcut să existe un semn, ceva, o plăcuță pe care să scrie “Aici a fost Lăptăria Enache între anii X și Y”. Sau și mai bine: o foaie A4 pe care să scrie “Concert extraordinar”. Atât. Ar fi înțeles doar cine trebuie.

P.S. Dacă ai chef să vezi un concert pe acoperișul TNB-ului, în fața fostei Lăptării, vezi că mai sunt vreo două vara asta în cadrul Rooftop Season. Urmează E.M.I.L. pe 31 august și Toulouse Lautrec pe 11 septembrie.