byroni pe drum: Londra

by Dan Byron 17 septembrie 2024

Nu mai fusesem la Londra din 2019, când m-am dus să văd Dave Matthews Band. Îmi era dor. E drept că și atunci și acum am stat doar două zile. Dacă petreci mai mult timp începi să-i vezi și defectele orașului ăsta minunat, dar așa e ca la începutul unei relații, când fiecare încearcă să dea tot ce are mai bun. 

Am stat în Islington — adică aproape de club — într-o casă tipic londoneză, cu iz de mucegai și oleacă de răcoare, dar destul loc pentru toată gașca. 

Se spune că englezii nu prea se pricep la mâncare. Vineri dimineață, uitându-mă la micul dejun englezesc din farfuriile câtorva dintre trupeți, tindeam să cred că-i adevărat. Doar că în aceeași cafenea serveau și granola cu iaurt, fructe și miere, genul meu de mic dejun, iar la prânz am fost la restaurantul Ottolenghi din Islington și am decis că zicala e pură ficțiune, și încă una răutăcioasă. Da, poți nimeri foarte prost, am pățit și asta de câteva ori în Londra, dar dacă ești un pic atent ai toate șansele să găsești ceva cu adevărat bun. Iar Ottolenghi e magnific!

Am mai cântat o dată în The Garage în 2015, la festivalul fEAST. Foarte mișto clubul. Un fel de Expirat/Control cu capacitate 600. Doar că trupele locale care au trecut pe acolo tind să aibă nume cu altă greutate, că între timp unele dintre ele au devenit internaționale. Zic de din ăștia gen Radiohead, Muse, Blur, Oasis sau Arctic Monkeys. Bine, au cântat acolo și câteva nume mai puțin locale, alde Jeff Buckley, Red Hot Chili Peppers sau Green Day. Un fleac, m-au ciuruit…

Cea mai complicată parte a unei așa aventuri e cea cu instrumentele. Ar fi trebuit să cumpărăm bilete de avion în plus și/sau bagaje de cală supradimensionate și probabil am fi avut niște declarații de făcut, că deh, Brexit. Noroc cu prietenii lui Dany și cu o firmă de închirieri. Și noroc că trăim într-o epocă în care procesoarele de chitară conțin și emulatoare de amplificatoare, că altfel nu știu ce ne făceam. Chiar și așa, nu mi-am luat procesorul meu, că era încă prea mare și ar fi trebuit să-l arunc la cală, așa că l-am împrumutat pe al lui Vladimir, care mi-a încăput în rucsac. Tot în rucsac mai aveam un mixeraș, niște cabluri și flautul. Am luat un singur bagaj de cală pentru merchandise, iar ăla trebuia să nu depășească 20kg. Rucsacul meu avea vreo 11. 

Se spune că englezii sunt din cale afară de nesuferiți. Cam cum era David Walliams în Little Britain când zicea “computer says nooo”. Sunt sigur că personajul cu pricina era inspirat din realitate, dar în scurta noastră vizită parcă s-au vorbit cu toții să ne convingă că e fix pe dos. Tehnicienii de la The Garage au fost pâinea lui d-zeu, la fel oamenii cu care am mai interacționat înainte și după seara concertului. 

Iar Londra s-a dezis și de cea mai comună însușire: de joi seara până duminică după-amiază, cât am stat noi acolo, n-a plouat un strop, ba chiar a fost o vreme splendidă, cu soare și un pic de briză. 

Concertul a trecut într-o clipă și n-am simțit vreo secundă că n-am fi acasă. Evident, 99% din public era român, iar restul de 1% era format din englezi/englezoaice care-și însoțiseră perechea română. Ar fi fost chiar ciudat să fie altfel. Dar m-am bucurat să aud feedback pozitiv și de la englezi. Bine, acum nu știu în ce măsură erau și sinceri, că na, erau de față cu perechea, însă m-am bucurat oricum. Era un vibe foarte bun în încăperea aia.

Seara ne-am văzut cu câțiva prieteni emigrați și am vizitat câteva locuri de împărtășanie, printre care Brewdog-ul din Soho, unde am constatat că Punk IPA-ul e încă bun în UK.

Ne-am întors acasă cu o energie foarte bună. Mai vreau la Londra și la musicaluri, deja am început să fac planuri. Și o să mai și cântăm acolo, I’m sure of it! Dar până atunci avem un pic de treabă. Ne pregătim pentru concertul de la Sala Radio de pe 9 noiembrie și de micul tur care îl va însoți. 

PS: S-a muncit foarte mult pentru concertul nostru de la Londra. Mulțumim din suflet ROstalgy și Overground Music!