Sindromul Impostorului
by 11 octombrie 2024Anul ăsta se fac 18 ani de byron, iar Sindromul Impostorului în Patru Acte este felul nostru de a-i sărbători. Să mă explic.
Căpuțul e un locșor plin de surprize, multe dintre ele nu tocmai plăcute. Cunoscuții mei nu cred că ar spune vreodată despre mine că sufăr de sindromul impostorului, ba dimpotrivă, însă de-a lungul celor 18 ani de byron am avut senzația de multe ori că toate cântecele reușite pe care le-am scris au fost doar o întâmplare fericită și irepetabilă, iar cumva sentimentul ăsta m-a făcut să tot insist să scriu altele noi, să-mi demonstrez din nou și din nou că nu e așa. Pe lângă asta, am tot învățat tehnici care să-mi ușureze munca și am fost destul de ambițios să prelucrez de nenumărate ori idei care păreau că au potențial, deși în forma incipientă nu sunau prea grozav.
Hai să-ți dau un exemplu. Paragraful de mai jos a fost scris pe blogul rpmchallenge.com pe 24 februarie 2012. Nu te obosi să-l cauți, între timp site-ul s-a schimbat complet, iar userii care nu și-au re-uploadat materialele au dispărut. RPM e un challenge anual pentru songwriteri — cei care se înscriu trebuie să scrie 10 piese pe parcursul celei mai scurte luni din an. Piesa despre care e vorba în text e Chalk line.
I’m getting tired and tired and tired. Two more to go, but for now I want to sleep 24 hours. For this one I tried an intimate atmosphere, with percussion and acoustic instruments. I’m not the happiest songwriter in the world about it, but for now this is all I can do. Maybe I’ll treat it more seriously later. The lyrics are about depression and this fucked up mankind.
Auzi la el — I’m not the happiest songwriter about it! Mă dădeam balenă în borcan. La ora aia Chalk line mi se părea cea mai mizerabilă chestie din lume. Mă simțeam ca ultimul impostor, dar n-aveam nicio intenție să dau înapoi sau să arăt ce simt cu adevărat. Oricum nu mă știa mai nimeni pe site-ul vieții, iar intențiile mele erau altele — voiam să-mi aflu limitele și să rămân cu ceva material în urma experienței.
Bine, e clar că pe lângă impostor eram și obosit. Chalk line fusese a opta piesă pe care o scrisesem în acel februarie. Țin minte că era un frig de crăpau pereții și ningea încontinuu, iar eu stăteam cu maică-mea în Pantelimon, într-un bloc comunist care nu fusese încă izolat, încercând să ignor neajunsurile și să mă ridic la nivelul propriilor mele așteptări.

Nu era prima dată când mă auto-provocam, dar era prima dată când încercam să produc atât de mult material în atât de puțin timp. Înainte experimentasem ceva mult mai light — 12 piese într-un an, una pe lună, rezultatul ajungând la un moment dat să se numească Eternal return.
Acum Chalk line mi se pare un cântec destul de bun. De altfel un an mai târziu a apărut pe albumul 30 seconds of fame, alături de alte șase piese din challenge, printre care și Road trip (tradus Cu capul în nori), iar pentru varianta de pe albumnici măcar n-a fost nevoie de cine știe ce prelucrare. Uite schița din februarie 2012:
Eu zic că nu-i deloc rea. Și totuși a existat un moment în care m-am îndoit profund că ar fi ceva de capul ei…
Pat Pattison* pare obsedat de ideea stabilității și instabilității. Stabilitatea duce la stagnare, zice el, instabilitatea la mișcare. Pat se referă la songwriting, dar mie mi se pare că se aplică la fel de bine și în viață. Sindromul impostorului e o chestie foarte instabilă, care nu are cum să rămână pe loc, drept urmare face lumea să se miște.
Am repetat experiența challenge-ului cu pricina în februarie 2020, când impostorul din mine s-a înhăitat și cu niște anxietăți abominabile, pe care le-am transformat în cântece în speranța că așa le voi putea depăși. Nu m-am mai înscris pe site-ul vieții, n-am mai ținut jurnal, dar am terminat hapsânul de challenge. Bineînțeles că la sfârșit mi se părea că toate cântecele sunt niște prostii. În infern și Monstrul de sub pat au fost printre ultimele scrise, iar eu eram ferm convins că niciunul dintre ele nu va ajunge vreodată pe vreun album…

Trebuie să recunosc că a fost greuț să mă uit în oglindă, dar analiza asta mi se pare că m-a ajutat să accept o parte din mine care înainte părea atât de inacceptabilă încât o tot ignoram, ascunzând-o după te miri ce calități mi s-o mai fi părut că am.
Am văzut cândva în Praga o statuie a unui Superman care se înfipsese cu capul în asfalt. Se numea “Și eroii au câteodată zile proaste”. Păi dacă și ei au, noi, muritorii de rând, de ce am fi mai breji? Mi se pare important să vorbim despre asta și să conștientizăm că nu suntem singuri. Oamenii din jurul nostru se confruntă de multe ori cu aceleași probleme ca și noi, indiferent cât de perfecte le-ar părea viețile pe social media.
Drept urmare poate ar fi util să deschidem un dialog. Eu am zis. E rândul tău acum. Nu-i obligatoriu, evident, dar dacă te tentează, poți să lași un mesaj anonim despre propriul tău sindrom al impostorului la http://byron.ro/suntunimpostor/ . Poate fi audio sau în scris. Bucăți din mesajele primite vor fi prelucrate și vor contribui la show-ul de la Sala Radio.
Următoarele concerte din turneul Sindromul Impostorului în Patru Acte:
12 octombrie – FORM Space, Cluj-Napoca
9 noiembrie – Sala Radio, București
16 noiembrie – Filarmonica Oltenia, Craiova
22 noiembrie – Filarmonica Brașov, Brașov

*Profesor de lyric-writing la Berklee, autorul cărții Writing better lyrics, una dintre cele mai bune pe care le știu pe subiectul ăsta. Faza cu stabilitatea și instabilitatea e obsesivă în cursul lui de pe Coursera.
Scrie un comentariu